De ce e plăcut să ai bani
Oare de ce se îmbulzește lumea să aibă bani? Banii, ni se repetă, înseamnă probleme, stres, certuri. „Iubirea de arginți” e vătămătoare pentru spirit, e unul din cele șapte păcate capitale. Oamenii se omoară între ei pentru bani, se îngenunchează și sărăcesc națiuni în numele lor, se dezbină categorii sociale din pricina lor, sînt distruse familii și relații de prietenie, nenumărate destine promițătoare sînt amputate.
Apostolul Pavel atrage răbdător atenția că această dragoste dubioasă „este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri”. Iisus, care a fost vîndut pentru 30 de arginți de cumătrul Iuda, amintește că banul, cînd e dorit cu ardoare, pune stavilă dorinței omului de a intra în Împărăția Domnului: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decît să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu.”
Pînă la urmă, nu toți ajungem în groapă, mai devreme sau mai tîrziu?
Nu este el, banul, ochiul dracului?
În ciuda acestei atitudini atent cultivate de politeţea creștinului din mine, observațiile dobîndite în interiorul spațiului geografic în care îmi perind existența mi-au generat reacţii de cu totul alt soi. Mai precis, mi-au pus pe tavă o grandioasă sinteză personală a relației individului cu banul. În ce constă ea? Să vedem, mai întîi, ce se poate întîmpla dacă ai bani: poți vizita locuri exotice a căror existență o afli, altminteri, doar urmărind documentare pe Travel Channel; poţi avea o locuință fancy, o mașină mai scumpă decît a mediei populației; poți opta (la liberă alegere) să nu mai fii meschin și să nu te mai necăjești pentru fleacuri; nu te mai preocupă prețul benzinei; poți merge la orice restaurant dorești; garderoba ta se înnoiește constant cu haine de calitate; poți avea un antrenor personal – unul la modă – care să îți dea sfaturi în orice domeniu ai chef; problemele de sănătate le poți trata la clinici de top (nu neapărat de la tine din țară); nu mai trebuie să alergi după oferte promoționale de Black Friday și nici să îți arunci privirile peste pliantele de la Kaufland; copiii tăi au parte de o educație mai bună – mă rog, mai scumpă – decît a celorlalți; grijile tale au altă semnificație decît la semenii care trăiesc pentru a plăti 20 de ani ratele la o garsonieră; nu mai trebuie să păstrezi o pungă în care să ții celelalte pungi; poți face mișto de cei care joacă la loto o viață întreagă; poți pleca în Costa Rica, Madagascar sau Brazilia cînd vulgul iese în stradă să protesteze că „fără poezie, viața e pustiu”; chelnerii, majordomii și, în general, cei cu mentalitate de lachei te vor privi cu deferență, iar în cele mai multe situații, viața va fi mai ușoară decît pentru restul. Nu neapărat mai fericită, doar mai agreabilă.
Nu în ultimul rînd, dacă ai bani, cînd îți va sosi ceasul (de această dată, nu va conta dacă e de firmă sau nu), vei putea plăti fără griji obolul luntrașului lui Hades ca să te treacă rîul Styx, asta pentru a nu rătăci aiurea o sută de ani acolo, încurcînd și zilele celor rămași în viață.
Banii sînt utili, așadar, important e să nu te lași înrobit de ei. Ăsta e sfatul pe care, din altă perspectivă, îl primești din toate părțile.
Bătaia peștelui e însă cum faci rost de ei. Căci pentru a ajunge în situația de a fi înrobit de bani, trebuie mai întîi să îi deții. Și aici e buba, căci marea problemă a banilor e tocmai absența lor din buzunarele oamenilor, nu că îi au și, din lăcomie, își pierd capul din pricina lor.
De asemenea, un alt obstacol major cînd ai a face cu banii – și cînd nu ai a face cu ei? – e că munca depusă pentru a intra în posesia lor e de natură a-ți afecta grav viața personală, și nu doar prin cantitatea de timp care se pierde pentru a cîștiga niște bani (insuficienți adesea pentru a pune în practică scopurile ce dau sens unei vieți obișnuite), ci și prin nivelul de stres acumulat în urma eforturilor de a-i dobîndi.
Acele caricaturi care înfățișează ființa umană alergînd năucă după bani pînă cade în groapă – o metaforă a faptului întristător că, prin concentrarea asupra lucrurilor materiale, se pierd din vedere lucrurile cu adevărat importante – promovează una dintre cele mai false idei despre om. Ele adăpostesc punctul intelectual nevralgic al abordării chestiunii banilor: se pornește de la premisa că oamenii au bani suficienți, dar că ei nu se mulțumesc cu ce au și aleg inconștienți să fie sclavii vicleșugurilor lui Mamon.
Adevărul e, însă, că cei mai mulți indivizi sînt prost plătiți, muncesc foarte mult în raport cu cît cîștigă și nu au de ales decît între a renunța la slujbă și a munci și mai mult pentru a-și permite o parte din bucuriile și satisfacțiile la care, între noi fie vorba, o minoritate privilegiată rareori își coboară privirile. Această „sclavie” reflectă într-o mai mică măsură adevărul că banii îți fură mințile (deși e o certitudine probată în nenumărate situații), cît aceea că lipsa lor te obligă să muncești pînă la nivelul în care ești forțat să ignori lucrurile esențiale. Și nu numai să muncești mai mult decît ai fi dispus, dar să muncești făcînd ceva pentru care nu simți vreo plăcere. Ba chiar să fii împins în situația ingrată de a fi recunoscător pentru un loc de muncă umil, prost plătit, care te mutilează spiritual și psihic și te ajută doar să supraviețuiești de pe o zi pe alta.
Un alt element pe care se pune greșit accentul e noțiunea de relaxare, evidentă în remarca „Banii sînt sursa tuturor grijilor”.
Realitatea, din nou, nu stă deloc așa. Majoritatea oamenilor nu sînt relaxați nu fiindcă au bani și nu știu cum să-i gestioneze, ci pentru că au prea puțin din ce le e necesar pentru a atinge standarde firești de existență. Spaima lor nu e că vor pierde ce au acumulat, ci că nu acumulează nimic relevant într-un interval de timp rezonabil, că trebuie să aștepte crepusculul vieții pentru a dobîndi ceva al lor. În absența ajutorului părinților, mulți tineri ar fi incapabili să trăiască pe cont propriu stilul de viață aclamat al clasei de mijloc, iar cei care nu beneficiază de sprijinul acestora cunosc prea bine dificultățile pe care le întîmpină pentru a atinge acest nivel. Sau pentru a-l mima măcar.
Frustrarea pe care o alimentează banii și care apasă ființa umană e consecința interiorizării neputinței de a fi stăpîn financiar pe viața proprie, e efectul alienării generate de privațiunile ce decurg din munca prestată, o muncă ce ajută individul să o scoată la capăt doar pe jumătate și care îi scurge chinuitor și implacabil viața printre degete fără a putea interveni într-un fel.
Totuși, optica maniheistă prevalează și în cazul banilor în faţa unui punct de vedere nuanţat. Ca întotdeauna, cînd individul are în faţă un fenomen complex pe care-l poate reduce la un concept liniştitor şi familiar, va prefera metoda simplificatoare, care nu lasă tentaculele rațiunii să se răsfire asupra numeroaselor implicații ale respectivului fenomen. Pentru el, e mai comod să apeleze, în chestiunea banilor, la certitudinea ademenitoare că individul, obtuz și superficial, aleargă după bani în loc a se bucura de viață, decît să observe că alergătura are loc tocmai ca urmare a faptului că, neavîndu-i, nu-i poate tihni viața.
Și aici apare un alt aspect important: lipsa alternativei. E o iluzie naivă, dar și nocivă, să crezi că te poți bucura de viață în lipsa banilor. Mai ales cînd sînt insuficienți, în sensul strict al necesităților de bază. Retragerile soporifice în parabolele biblice sînt, în genere, bombe cu efect întîrziat pentru cei fără vocație de anahoreți. Banii nu aduc fericirea, iar absența lor, dacă nu ești dopat cu zen ca Dalai Lama sau nu ai stofa lui Joseph Knecht, faimosul magister ludi din Castalia lui Hesse, îți înăcrește existența și așterne peste ea o peliculă de neliniște și disconfort pe care, teoretic, o poți șterge doar dînd bani altor indivizi care, cu șanse discutabile, vor căuta să o acopere cu alte substanțe, mai vesel colorate.
Peste tot, bani… Nu îi putem ocoli, nici ignora. Ei sînt miezul oricărei tranzacții. Inclusiv sentimentale. Rareori dai pe spate o fată cu o pungă de pufuleți. Sau cu o poezie. Sau cu o pungă de pufuleți și o poezie. Despre pufuleți. (Lumea celebrează poeții, îndeosebi pe-ăia morți, dar 90% din fete fug de ei ca de dracu’ cît sînt în viață.)
Importanța banilor reiese și mai convingător cînd așezi sub lupă pe cei care, cu zîmbete ațoase și replici feng-shui, te învață să apreciezi importanța lucrurilor mărunte contra unei sume de bani care, în sine, depășește cu mult valoarea lucrurilor mărunte pe care te inițiază să le prețuiești. Sau cînd vrei să te inspiri din manuale de(spre) succes cum să faci bani. Dacă autorii acestor manuale ar fi în posesia unei metode infailibile, nu ar mai avea nevoie de banii tăi să te învețe cum să-i faci. Sau ți-ar da din banii lor, căci ei ar putea face oricînd alții, punînd în practică mai bine ca oricare ce te învață pe tine.
Ca să concluzionez: e plăcut să ai bani și e și mai plăcut să faci rost de ei printr-o slujbă în care munca e recompensată pe măsura aptitudinilor, a rezultatelor și a eforturilor.
În altă ordine de idei, nu e deloc rușinos să vrei să ai bani. Rușinos e doar să-i judeci pe cei care nu au bani, fără a cunoaște povestea lor, rușinos e să invoci stereotipii comode pentru a te plasa într-o lumină favorabilă în comparație cu cei care se zbat să supraviețuiască.
Rușinos e cînd trăiești într-o țară care se implică prea puțin pentru a ajuta cetățenii să trăiască decent, cînd cunoști circuitul banilor în țara ta, cînd știi prea bine cine îi mînuiește și cum îi utilizează, iar tu, ursuz și resemnat, stai deoparte și, drept consolare, îngaimi stupid că și cel bogat, și cel sărac, vor da seamă dreptei judecăți a Celui Veșnic.
Asta e rușinos.
Nu de alta, dar „zeii sînt departe, sus…”