De ce deranjează organizaţiile societăţii civile?

Coşmarul politicienilor îl reprezintă apariţia uneia sau mai multor organizaţii cu cel puţin 2 milioane de membri care au la dispoziţie în permanenţă cea mai capabilă “armată” de jurişti, avocaţi, economişti şi mobilizatori comunitari.

Pe 16 septembrie Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile a lansat Indexului Sustenabilităţii Societăţii Civile (CSOSI) pentru anul 2013. Indexul, care acoperă Europa şi Eurasia, dar şi alte ţări din lumea întreagă, este produs de Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) pentru a evalua progresele în dezvoltarea unei categorii largi de organizaţii ale societăţii civile nonprofit active în regiunea Europei şi Eurasiei. Acesta examinează cadrul general de dezvoltare a societăţii civile, cu o atenţie deosebită acordată pentru cadrul legislativ, capacitatea organizaţională, sustenabilitatea financiară, advocacy, furnizarea de servicii, infrastructura şi imaginea publică. Raportul descrie şi punctează dezvoltarea societăţii civile în fiecare ţară şi în ansamblul regiunii.

Raportul global evidenţiază o înrăutăţire a situaţiei organizaţiilor societăţii civile, mai ales în regiunea Europa şi Eurasia (şi în România). În timp ce guvernele (şi adesea şi opoziţia lor politică) devin din ce în ce mai “iliberale”, societatea civilă organizată rămîne una dintre puţinele voci critice (alături de puţina presă independentă pe cale de dispariţie). Această voce deranjează. Dar politicienii sînt conştienti că organizaţiile societăţii civile sînt fragile. Vulnerabilitatea lor provine în principal din două dimensiuni care, pentru organizaţiile serioase (vom vedea mai jos ce înseamnă asta), sînt în strînsă legătură: finanţarea şi imaginea publică.

“Societatea civilă” este mult mai diversă decît ceea ce aleg să înţeleagă atît mass media, cît şi politicienii. De ceva vreme în Romînia societatea civilă nu mai este (re)prezentată în mass media doar de acele organizaţii critice faţă de politicile publice iresponsabile, ci şi de organizaţiile societăţii “în civil”, emanaţii mai mult sau mai putin tenebroase, anexe dubioase care fie implementează democraţia apărînd încălcarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, fie aplaudă anexarea cu puşca în mînă a Crimeei de către Federaţia Rusă.

Organizaţiile societăţii civile sînt însă mult mai mult decît aceste două categorii pe care mass media şi politicienii le supraexpun. Marea lor majoritate nu este vizibilă în spaţiul public decît pentru grupul lor de beneficiari direcţi. Organizaţiile societăţii civile oferă peste cincizeci la sută din serviciile sociale din România. 83% dintre beneficiarii de servicii de îngrijire la domiciliu sînt acoperiti de furnizori privaţi, în majoritate nonprofit; toate centrele de integrare pentru tinerii instituţionalizaţi care părăsesc sistemul sînt private. Organizaţii ale societatii civile deservesc cu astfel de servicii sute de mii de beneficiari în toată ţara. Aceste organizaţii deranjează nu doar pentru că apară interesele celor mai vulnerabili pe care mulţi i-ar vrea uitaţi, ci pentru că prin însăsi existenţa lor demonstrează incapacitatea statului de a-şi face treaba. Banii pentru serviciile lor nu pot fi deturnaţi pentru construcţia de monumente inutile, borduri sau biserici.

Dar în schimbul serviciilor lor nici una dintre aceste organizaţii nu le spune beneficiarilor cum să voteze (majoritatea lor nici nu pot vota!), nu s-au construit statui pentru oamenii care conduc aceste organizaţii, nici nu s-au zugrăvit portrete ale lor pe pereţi de biserici. Mai mult, tot ceea ce fac ei costă foarte mulţi bani (nu uitaţi că vorbim de sute de mii de beneficiari cu nevoi specializate, mai ales socio-medicale), iar aceşti oameni duc o luptă contracronometru pentru a obţine resursele necesare. Guvernul nu ajută prea mult, dimpotrivă chiar. Autorităţile locale sînt mai sensibile, dar fie nu pot ajuta foarte mult, fie de multe ori atunci cînd o fac, primează mai degrabă interese electorale (nici orfanii, nici multe categorii de persoane cu dizabilităţi nu votează!): sînt finanţate activităţi sportive sau culturale, care aduc o vizibilitate imediată şi în care, aşa cum s-a dovedit, circuitul banilor este uneori deviat “unde trebuie”, spre clientela sau puşculiţele de partid. Filantropia privată se îndreaptă mai degrabă către biserică, decît către oameni. Iată de ce vestea ca sustenabilitatea financiară a organizaţiilor societăţii civile rămîne scăzută este o veste proastă pentru toată societatea noastră. Cei care se bucură de pe margine că ONG-urile o duc prost, se bucură degeaba: lipsa banilor înseamnă, cel mai adesea, că mii de bătrîni, copii, persoane cu dizabilităţi nu vor (mai) beneficia de singurele servicii care îi ajută să fie parte a societăţii.

În alte ţări (democratice), organizaţiile neguvernamentale nu sînt atît de importante. Acolo există autorităţi publice care răspund repede solicitărilor cetăţenilor şi rezolvă problemele comunităţii, anticipîndu-le adesea, fără a fi nevoie ca cetăţenii să le tragă de mînecă. Nu este cazul României. Noi chiar avem nevoie de o societate civilă activă, formată din cetăţeni implicaţi. Şi pentru că inerţia  autorităţilor publice este mare, această societate civilă trebuie să fie implicată pentru o perioadă lungă de timp. Forma de organizare care permite şi susţine acţiunea colectivă eficienţa a cetăţenilor pentru rezolvarea unor probleme pe termen mediu şi lung sînt asociaţiile sau fundaţiile adică organizaţii neguvernamentale (ONG), aşa cum pentru apărarea drepturilor salariale angajaţii au dreptul şi posibilitatea de a se organiza în sindicate, iar asociaţiile profesionale şi patronale sînt instituţii legitime pentru promovarea intereselor altor categorii de cetăţeni.

Voluntariatul este o resursă importantă, mai ales pentru activităţi punctuale, pe termen scurt. Pe termen lung, pentru a îşi îndeplini obiectivele, organizaţiile neguvernamentale au nevoie de specialişti angajaţi, de sedii, de echipament etc. Toate acestea costă bani. Organizaţiile au nevoie prin urmare de finanţare. Băncile nu finanţează ONG-urile pentru ca acestea nu produc profit care să poată fi returnat pentru a acoperi creditele şi dobînzile. Prin urmare, pentru a răspunde unor nevoi mai complexe, ONG-urile sînt dependente de donaţii individuale, de subvenţii şi subsidii de la stat, de finanţări nerambursabile din surse publice şi private, de cotizatii şi alte mici surse de venit. Pentru a obţine finanţări nerambursabile, aceste organizaţii intră în competiţie propunînd proiecte. Finanţatorii (fie autorităţi publice sau instituţii europene, fie entităţi private (fundaţii corporatiste), evaluează aceste proiecte într-un mod similar cu băncile sau investitorii care evaluează planuri de afaceri.

Singura diferenţă este ca în general scopul acestor proiecte nu este de a produce profit privat, ci de a rezolva probleme publice. Pentru banii pe care îi primesc, ONG-urile răspund de doua ori: pe de o parte ele sînt obligate să raporteze în detaliu finanţatorilor despre felul în care cheltuiesc banii (în acest sens adesea fiind obligate ca pe lîngă propria contabilitate să angajeze şi auditori independenţi); pe de altă parte ele trebuie să satisfacă şi exigenţele autorităţilor fiscale ale statului.

Capitalul cel mai important al unei organizaţii a societăţii civile este credibilitatea, imaginea publică. Şi aici apare distincţia între organizaţiile “serioase” şi organizaţiile “oportuniste”, la fel cum în mediul de afaceri există companii serioase şi firme de apartament prin care se derulează “ţepe” şi se şifonează bani (adesea publici). Organizaţiile “oportuniste” nu au nevoie de o imagine publică bună pentru că ele operează în umbră. Ele primesc bani de la stat pe baza unor relaţii personale sau clientelistice (de partid) şi au interesul să nu apară în lumina reflectoarelor. Deşi ele nu ajută pe nimeni, ele nici nu deranjează. Prin urmare nici mass media, nici politicienii nu vor vorbi niciodată despre ele. În schimb organizaţiile “serioase”, care îşi fac treaba, deranjează. Pentru ele imaginea, reputaţia sînt importante pentru că niciun finanţator (privat sau internaţional) serios nu va investi bani într-o organizaţie compromisă. În plus organizaţiile “serioase” au o obligaţie faţă de beneficiarii lor, care reprezintă de fapt însăşi raţiunea lor de a exista. Dacă o organizaţie “oportunistă” poate dispărea fără ca absenţa ei să afecteze pe nimeni, de organizaţiile “serioase” depinde situaţia a zeci, sute sau chiar mii de oameni.

Coşmarul adevărat al politicienilor nu este însă posibilitatea ca organizaţiile societăţii civile furnizoare de servicii sociale care nu mai au resurse să îşi servească beneficiarii să îi scoată pe aceştia în stradă pentru a protesta – ei ştiu că acest lucru este improbabil din două motive: pe de o parte etica (reputaţia) acestor organizatii nu le permite manipularea şi expunerea acestor oameni, iar pe de altă parte, fizic aceşti beneficiari nu sînt exact masa de manevră pe care o scot în faţă partidele sau organizaţiile fantomă oridecate ori au nevoie de o baie de mulţime.

Coşmarul cel mare al politicienilor îl reprezintă apariţia uneia sau mai multor organizaţii (să le spunem ale plătitorilor de taxe şi impozite) cu cel puţin 2 milioane de membri care plătesc o cotizaţie anuală de 100 de lei şi care au la dispoziţie în permanenţă cea mai capabilă “armată” de jurişti, avocaţi, economişti şi mobilizatori comunitari. Astfel de organizaţii monitorizează cu atenţie cheltuirea banilor publici şi respectarea legilor, iar atunci cînd instituţiile şi organele de control abilitate ale statului nu îşi fac treaba, semnalează şi dau în judecată autorităţile publice centrale şi locale. De aceea succesele de etapă a multor organizaţii care deranjează, precum CeRe (Centrul de Resurse pentru participare publică) sau APADOR-CH (Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki) (aproape invizibile în mass-media), multiplicate de 1000 de ori, rămîn singura şansa de schimbare reală pentru România.
După ce a făcut nenumărate solicitări adresate Primăriei sectorului 5 (PS5) cu scopul de a-i convinge pe reprezentanţii primăriei să publice informaţiile despre buget cel puţin pe pagina web a instituţiei, CeRe a depus o plîngere la Tribunalul Bucureşti pentru a solicită instanţei să ia măsuri cu privire la refuzul tacit al Primăriei sectorului 5 (PS5) şi primarului Marian Vanghelie de a face public bugetul local pe care această instituţie îl administrează.

Într-o cauză susţinută de APADOR-CH, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a obligat recent România să continue investigaţiile în dosarul Mineriadei şi să întreprindă cercetări eficiente, apte să ducă la tragerea la răspundere a celor vinovaţi şi la aflarea adevărului de către întreaga societate, cu privire la ansamblul evenimentelor din iunie 1990, indiferent că este vorba despre decese sau persoane care au fost supuse unor violenţe şi privări de libertate.