Dance UK. În pas cu timpul
- instituţii britanice de cultură (3) -
De data asta vă prezint o organizaţie care, dacă e să credem că toată cunoaşterea nouă are la bază comparaţii semnificative cu ceea ce cunoaştem deja, am spune că seamănă cu o uniune de creaţie de la noi, pentru că, din păcate, exemple mai apropiate nu găsim. Dance UK este, aşa cum spun chiar ei pe site, „vocea naţională a dansului. A fost înfiinţată în 1982 de către un grup de dansatori profesionişti care au identificat nevoia unei organizaţii centrale, care să poată aborda problemele majore cu care se confruntă sectorul dansului ca întreg”. Acum, însă, în 2011, organizaţia îşi propune să „promoveze cariere în dans mai solide şi mai îndelungate, să îmbunătăţească condiţiile în care dansul este creat, performat şi receptat. Ca voce naţională a dansului, Dance UK face lobby şi advocacy în guvern şi în rîndul industriilor culturale pentru a promova importanţa dansului şi nevoile dansatorilor”. Cum a ajuns să fie advocacy şi lobby o componentă importantă a ceea ce fac? Ce competenţe a avut directorul ales pentru a schimba macazul instituţiei în 2006 către această zonă? Ce alte servicii oferă organizaţia acum şi în ce măsură este susţinută activitatea sa de către membri sau din resurse publice? Ce întrebări ne poate ridica nouă experienţa Dance UK?
Actuala directoare a Dance UK este apreciată pentru că este un profesionist cu un bun instinct politic, căreia la momentul angajării nu i se putea recunoaşte decît meritul de a-i fi plăcut dansul, dar care nu provenea „din sector”, nu lucrase în instituţii de dans. A venit la conducerea organizaţiei într-o perioadă în care board-ul considera că este nevoie de o re-poziţionare, o nouă definire a misiunii, care să răspundă peisajului schimbător, nu doar concret, din lumea dansului, dar şi din sfera politică şi administrativă, care influenţează condiţiile financiare şi de reglementare a actului artistic. Dacă la începuturile sale, Dance UK se concentrase în principal pe oferirea de servicii de dezvoltare profesională şi consiliere pentru dezvoltarea carierei profesioniştilor din dans, cu timpul acest lucru, pentru unele dintre serviciile oferite, devenea redundant în relaţie cu activitatea altor organizaţii ce apăruseră între timp. În 2006, cînd Caroline s-a alăturat echipei, acest lucru nu mai putea fi trecut cu vederea. Ca instituţie ce îşi propunea să reprezinte interesele sectorului şi cu resurse inevitabil limitate, acela a fost momentul în care Dance UK a făcut mişcarea strategică de a-şi concentra energiile în două sfere de activitate. Primul se ducea către zona de medicina muncii pentru dansatori, iar cel de-al doilea către reprezentarea intereselor sectorului în relaţia cu autorităţile publice, în primul rînd Parlamentul. Şi au făcut-o bine. Dansul este în Marea Britanie singura forma artistică care a reuşit să convingă un număr suficient de parlamentari pentru a forma, în 2006, un All-Party Parlamentary group (APP), dedicat „promovării dansului ca formă artistică şi ca un factor important pentru o viaţă sănătoasă şi pentru lupta împotriva obezităţii, cît şi pentru susţinerea beneficiilor sale educaţionale şi sociale”. Secretariatul APP-ului pentru dans este ţinut de Dance UK prin Caroline Miller şi prin intermediul acestei poziţii organizaţia a reuşit să îşi promoveze programele şi intenţiile legate de îmbunătăţirea condiţiilor de performare şi a serviciilor medicale disponibile dansatorilor. Healthier Dance UK si Medical Practitioners Directory s-au dezvoltat, iar Dance UK a oferit şi oferă informaţii despre compatibilitatea materialului şi realizării scenelor pentru diferite tipuri de dans, sfaturi culinare pentru dansatori şi materiale despre corp şi semnalele pe care acesta le trimite înainte de declanşarea unei boli profesionale, propun asigurări medicale la un preţ rezonabil şi formează medici specializaţi în afecţiunile medicale frecvente în dans.
Ar fi fost de aşteptat, pentru noi dar şi pentru cei din Marea Britanie, dacă e să ascultăm mai mulţi profesionişti culturali cu care am discutat, ca un asemenea portofoliu să asigure un sprijin măcar parţial indiscutabil din resurse financiare publice. Cu toate acestea, în 2010, pe fondul dizlocării portofoliului tradiţional de finanţare regulată al Arts Council England, organizaţia nu a mai fost ulterior cuprinsă pentru acest gen de subvenţie. Momentul în care eu am ajuns să discut cu Sian McAuley, director adjunct al organizaţiei, era unul dificil, în care implicarea politică şi verva de advocate în Parlament erau reevaluate. Panică? Poate, dar eu nu am fost tentată să cred niciun moment acest lucru. Ce am văzut a fost în primul rînd încrederea în capacitatea board-ului organizaţiei de a decide care este următoarea mişcare potrivită pentru viitorul organizaţiei şi atenţia acordată membrilor organizaţiei (Dance UK are în prezent peste 1000 de membri individuali şi peste 230 de organizaţii active în zona dansului). Am văzut apoi o siguranţă a faptului că programul dedicat sănătăţii dansatorilor este util şi poate fi dezvoltat. Nu în ultimul rînd, am fost impresionată de pacea interioară personală a persoanei cu care am discutat şi de atmosfera de muncă concentrată şi nestigherită ce domnea în echipa de la birou. Să nu uităm că vorbim despre o organizaţie reprezentativă naţional, care publică lunar o revistă, derulează campanii, îşi consultă membrii şi are programe concrete, ce implică alţi zeci de colaboratori, persoane fizice şi organizaţii. Are un singur angajat full-time (directorul) iar restul echipei, înca trei persoane, sînt part-time.
Multe pot fi întrebările utile nouă, în România, pe ideea dezvoltării organizaţionale a unei structuri care să sprijine profesionist comunitatea artistică. Prima pe care v-o propun este cît de des am văzut schimbări de macaz în activitatea instituţiilor cu profil similar – care în cazul nostru sînt din păcate deocamdată doar uniunile de creaţie – şi ce semnal trimite relativa inerţie instituţională despre corelarea activităţii acestora la nevoile organizaţiilor şi artiştilor din sectorul respectiv? Aş mai ridica la fileu şi problema obţinerii şi folosirii fondurilor publice disponibile acestora. În ce măsură colectarea timbrelor culturale din toate activităţile culturale, de către uniuni care apoi lucrează exclusiv în beneficiul membrilor săi, este o practică pe care o mai putem accepta? O ultimă întrebare este ce profil are un bun director de organizaţie artistică, de tipul uniune de creaţie sau nu? Tentaţia de a consideră că doar regizorii pot fi buni directori de teatru sau doar dansatorii sau coregrafii buni manageri de instituţii de dans, respectiv oameni cu experienţă de curator sau artist vizual, cînd vine vorba despre o galerie, este, cred eu, firească. Chiar şi în regim independent se consideră uneori că artistul este cel mai mai în măsură să administreze o iniţiativă artistică, de orice fel ar fi ea. Mă întreb însă dacă o cercetare ce ar încerca să dea seama de cheia succesului unor iniţiative instituţionale culturale româneşti care au continuat să existe mai mulţi ani la rînd ar scoate la iveală mai degrabă faptul că directorii au fost impresionanţi artişti sau oameni de cultură, sau mai degrabă persoane în primul rînd capabile managerial, cu simţul relaţionării şi poziţionării strategice a organizaţiei în momente de cumpănă.
Raluca Pop este iniţiatoarea banipentruarte şi membru în Coaliţia Sectorului Cultural Independent. În iulie 2011 s-a aflat pentru o lună la Londra, bursier prin programul Bursa Gabriela Tudor in management cultural în Marea Britanie, iniţiat de Fundaţia Gabriela Tudor în parteneriat cu Fundaţia Raţiu din Marea Britanie.