Curăţenia de Paşte
(Apărut în Dilema veche, nr.165, 05 aprilie 2007)
Acum două zile am trecut din nou pe lîngă omul meu de pe banca din parc, poate vă mai aduceţi aminte de el. Mă rog, un personaj straniu, care stă toată ziulica pe o bancă într-un părculeţ şi rezolvă cuvinte încrucişate. Cîinele care se pripăşise pe lîngă el crescuse deja mare, ieşise din lădiţa de carton în care îşi avea culcuşul şi se juca prin parc, în jurul băncii. Iar el era cu o măturică în mînă şi făcea curat în pragul băncii sale, măturînd cu grijă praful de pe asfalt şi pămîntul din iarbă. M-am uitat o vreme la el, de la distanţă. La un moment dat a privit oblic de jur împrejur, a părut mulţumit de ceea ce vedea, aşa că s-a aşezat la loc pe bancă şi s-a întors la cuvintele sale încrucişate. Pe seară am ajuns la Sibiu. Frumos, ce să zic - dar Sibiul a fost totdeauna frumos! Acum, buricul tîrgului arată şi mai frumos - adică normal. Adică aşa cum ar trebui să arate tot oraşul. Mergînd eu plin de admiraţie de-a lungul caselor proaspăt renovate, am căzut însă într-o groapă lăsată neterminată şi mi-am scrîntit glezna. Neplăcut şi dureros. În Piaţa Mică, singura casă de român care a pătruns în lumea saşilor este în continuare părăginită, iar la Casa Luxemburg iar a crăpat tencuiala. Mai sînt cîteva case neterminate, pe care le remarcasem şi în toamnă. Şi tot ca în toamnă, în drum spre Continental, fac slalom printre şanţuri şi movile de pămînt şi mă plouă pe cap în pasajul din faţa hotelului. Nu ştiu de ce, dar impresia este de neîngrijit. Spre deosebire de Rîmnicu Vîlcea, de pildă, prin care am trecut în drum spre Sibiu, care nu se compară ca frumuseţe, dar care arăta primenit de primăvară. Rîmnicu Vîlcea a fost totdeauna aşa! - susţine Ioana. Aşa pare să fie, din cîte îmi aduc şi eu aminte. Dar de ce oare?
Ieri am urcat de la Sibiu în Mărginime. Ne-am oprit mai întîi la Poiana. Constat încă o dată că este altă lume, poienarii fiind cei mai fuduli dintre mărgineni, cel puţin de cînd cunosc eu zona. Mai constat însă şi că este incredibil de curat. Pe drum am trecut pe lîngă mai multe femei care măturau de zor uliţa în sus şi în jos, iar cîţiva dintre copiii care se întorceau de la şcoală aveau la subraţ cîte o măturică de nuiele. Într-un mod aproape indecent, m-am aplecat să studiez nişte urme de baligă: da, şi baliga de cal fusese răzuită cu spor de pe stradă.
Mergem mai departe şi ne oprim la Jina. Cîţiva kilometri distanţă. Locul este minunat, dar satul nu se compară cu Poiana. Era să zic că este un sat românesc obişnuit, adică nici prea curat, nici prea murdar, cu cîteva grămezi de gunoi pe ici şi colo şi destule resturi prin şanţuri. Jinarii nu sînt nici mai puţin mărgineni şi nici mai puţin bogaţi decît poienarii, şi totuşi parcă le lipseşte ceva...
La întoarcere trecem prin cartierul ţigănesc al unui sat din Gorj, nu mai ţin minte care. Împrăştiate pe un dîmb, casele mici din cărămidă netencuită nu au garduri între ele, aşa încît li se vede întreaga ogradă din stradă. Pe nişte pari, pe pietre şi frînghii, sînt scoase la uscat toate covoarele, pledurile şi aşternuturile, pluşate, pictate sau înflorate, după caz. Stau acolo de ceva vreme, că sînt Floriile şi nu cred să fi spălat cineva astăzi. Stau acolo să le vadă lumea şi să le admire. Prima dată am văzut asta în zona Branului - îmi povesteşte Ioana. De Paşte e cea mai importantă ocazie cînd scoţi afară ceea ce ai înăuntru şi îi laşi şi pe trecători să vadă ce ai tu în casă. Nu o poţi face însă oricum, căci nu le poţi arăta străinilor orice. Este o întreagă artă de aşezare a rufelor "bune", pe categorii şi ierarhii. La Bran era o splendoare! Aici e plin de Răpirea din serai, dar e frumos, pînă la urmă...
De Paşte, fiecare se primeneşte în felul său. De Paşte, călătorului i se înfăţişează sufletul caselor, al unor comunităţi întregi. Niciodată nu am putut să înţeleg diferenţele de înfăţişare, de "mentalitate", care se ivesc şi te izbesc, uneori, cu această ocazie, deosebiri de la un sat la altul, de la o localitate la alta. Parcă ar fi neamuri diferite! Ioana zice că poate aşa a dat Dumnezeu...