Cum se învîrteşte ziarul

Acum două luni mi-a apărut o cărticică intitulată Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu; şi prima cronică scrisă despre ea, încă înainte de lansarea volumului, a fost semnată de tînărul Andrei Terian. Pe două pagini din revista Cultura, acesta mi-a desfiinţat cartea.

Nu mă număr printre autorii care se supără pentru o cronică negativă. Şi nu contează ce cred eu despre această cronică dorită devastatoare. I-am mulţumit colegului meu, într-un text publicat pe Agenţia de carte. Mi se pare important, pentru metabolismul vieţii noastre literare, să nu alterăm relaţiile colegiale mai mult decît ele sînt, deja, alterate. Şi să avem acea politeţe minimală a unui raport între oameni ce se pretind intelectuali.

Bun. Într-un articol în două părţi din Dilema veche, purtînd titlul Douămiismul de întîmpinare, Dan C. Mihăilescu, atent observator al pieţei culturale, are la un moment dat următoarea frază: „E de-ajuns să-l vezi executat pe Daniel Cristea-Enache de Andrei Terian şi Cosmin Ciotloş în Cultura şi România literară şi să te întrebi cum ar fi arătat aceleaşi cronici dacă Enache ar fi fost pe mai departe redactor la Cultura şi RL...”. (Ca să fim exacţi sută la sută, eu am fost redactor numai la Cultura, nu şi la RL.) Şi, isterizat de această frază a lui Dan C. Mihăilescu, Andrei Terian scrie un întreg articol – insultător – în Cultura, intitulat La un „critic de casă”. „Criticul de casă” ar fi Dan C. Mihăilescu, iar „casa” ar fi Humanitas.

Cuvinte, sintagme şi formulări din articolul lunguţ al lui Andrei Terian: „nu aş fi acordat atîta importanţă fanteziilor dlui Dan C. Mihăilescu”, „simpaticul animator cultural”, „publicistul”, „criticul pro Humanitas”, „cunoscuta tactică a aruncării pisicii peste gard”, „gestul penibil”, „Dan C. Mihăilescu schimbă placa şi iese cu furca-n mînă ca să apere poarta conacului”. Finalul e antologic, prin aceea că infirmă întreaga pretinsă demonstraţie: „De unde se vede că d-l Dan C. Mihăilescu nu-i neapărat un «critic de casă», ci mai degrabă un critic care poate susţine sau combate orice opinie. Ba, la nevoie, chiar şi contrariul ei.”.

Mă întreb: aşa se polemizează? În modul acesta se combate o opinie critică? În felul acesta  respectăm dreptul altuia de a avea rezerve asupra a ceea ce scriem?

Nu e prima oară cînd observ în textele lui Andrei Terian, pe lîngă fracturi logice, derapaje stilistice. Ca în secvenţa lui Ralea, cînd nu mai există argumente, se vine cu întrebări gen „tu vorbeşti, care eşti tuberculoasă?”. Ceea ce mă deranjează în articolul acesta, şi în altele, este nu numai registrul suburban, ci şi dorinţa vizibilă a semnatarului de a-l distruge în efigie pe cel despre care scrie. Trebuie să fii ori un ignorant absolut, ori un comentator de o rară rea-credinţă pentru a-l numi pe Dan C. Mihăilescu „simpaticul animator cultural”. Autor al unui raft de cărţi, Dan C. Mihăilescu este totodată una dintre cele mai consistente prezenţe ale literaturii române postrevoluţionare. E criticul care, probabil, a făcut cel mai mult pentru literatura noastră în ultimele două decenii; incomparabil mai mult decît cel care-l insultă acum în Cultura.

Dar există şi o veste bună pentru scriitorinc. Cu Andrei Terian, să ştie domnia sa că lucrurile se pot aranja. Acelaşi critic îi găsea, într-o cronică mai veche, următoarele merite: „analizele sînt remarcabile prin adecvare şi precizie”, „capacitate de esenţializare exemplară”... La fel şi în ceea ce mă priveşte. Dacă dintr-o altă cronică a tînărului meu coleg aflam că un cronicar, oricare, „nu are cum să nu aprecieze performanţa lui Daniel Cristea-Enache” şi că aş fi „un critic remarcabil”, „cu toate defectele” mele, acum aflu, de sub pana măiastră a aceluiaşi comentator, că o observaţie a mea din Lyrica magna e „ridicolă”, că volumul e plin de „platitudini, truisme şi locuri comune” şi că sînt un „critic-ventriloc”.
 
Ca să unific verdictele critice ale analistului nostru, voi conchide aşa: Dan C. Mihăilescu e un simpatic animator cultural cu analize remarcabile prin adecvare şi precizie şi, nu mai puţin, un critic ce aruncă pisica peste gard cu o capacitate de esenţializare exemplară… Iar eu sînt un remarcabil critic-ventriloc, performanţă pe care nu există om să n-o aprecieze.

Aţi pierdut vreodată lichidităţi la ceea ce se numeşte alba-neagra? Mie mi s-a întîmplat o dată, pe cînd eram în liceu. În timp ce-mi scoteam banii din buzunar, jalnicul prestidigitator de Sălăjan a învîrtit… ziarul împăturit, adică suportul pe care îşi făcea jocul. Era înconjurat de o bandă de tovarăşi părtaşi la cîştig.

Pe Dan C. Mihăilescu vreau să-l asigur de preţuirea mea critică şi solidaritatea mea intelectuală. Se întîmplă să avem puncte de vedere diferite în destule situaţii, dar asta a întărit şi a făcut şi mai frumoasă legătura noastră. Mi-a făcut onoarea de a se lăsa intervievat şi scotocit, pentru o carte de convorbiri.

Pe tînărul carierist şi învîrtitor de ziar Andrei Terian – îl compătimesc.