Cum mi-am trăit muzica anilor 2000

- Vîrsta inoc3nţ3i -

Am început acest mileniu muzical, eu cel născut în 1986, cînd primele muzici ascultate au fost în funcţie de noroc şi de gusturile părinţilor sau ale vecinilor. Lîngă o casetă cu Thriller stătea un Best of Gipsy Kings. Compilaţiile cu fete topless pe copertă erau şi ele un bun comun. Apoi mi s-a dat liber la televizor – MTV, Atomic şi MCM. Puteam asculta Nirvana şi Nana în aceeaşi zi şi să-mi placă. Ţin minte că-mi notam piesele preferate într-un caiet, pentru cînd voi avea posibilitatea să mi le însuşesc ca să le ascult după bunul plac. Pe de altă parte, radiourile m-au învăţat şi ele destul de multe lucruri (menţionez aici Fun Radio, Contact sau, mai tîrziu, emisiunile de noapte de la Pro FM – Sofamix sau The Edge). Am trecut uşor de la Tiesto la Moby, apoi la Aphex Twin, de la Linkin Park la Metallica şi, mai tîrziu, la Sex Pistols. Dar ceva n-a mers bine – cantitatea imensă de manele şi de hituri Atomic, copiate prost după MTV, a trezit ignoranţa latentă din ceilalţi. Eram agasat de prieteni şi de preferinţele lor muzicale. Faptul că m-am dus la liceu purtînd un tricou cu Iron Maiden a atras multe ironii. De aceea, internetul, venit într-un moment ca acela, a fost Înger şi Demon pentru cultura noastră muzicală. Televiziunile au ţinut, din păcate, pasul cu decadenţa simţurilor şi au contribuit la gusturile userilor. Aşa că The Edge a dispărut. DJ Allen n-a mai pus Goa, iar Mircea Zara a început o serie de tutoriale Cum să fii Minimal pe MTV, de data asta RO, nu EU.

Totul a început cu reţeaua de cartier. Pe cînd nu aveam internet, furam de pe Share. Făceam un Browse sinuos, transpirant, în fiecare seară, printre sutele de fişiere prost organizate sau indecent denumite ale vecinilor cunoscuţi sau nu. Aşa am aflat că unii scriu Aio în loc de Iio, sau că Damien Rice nu este o reţetă. Concomitent, împrumutam CD-uri mp3 cu dificultate – majoritatea celor care aveau CD writer aveau şi nu aveau pentru toţi. A fost interesant pentru cîteva luni, dar gîndul care ne frustra pe toţi pe la mijlocul anilor 2000 revenea obsesiv: Vreau Internet! Aşa că mi-am şi pus. Am prieteni care au început cu ajutorul modemului şi a vitezelor de pînă la 30 kb/s. Dezamăgirea după descărcarea unei piese la calitate proastă, într-o zi, se traducea printr-un 5 la matematică. Eu am avut răbdare şi am lovit tare, prin 2006: abonament de cîţiva Gb buni! Giga, frate!

Muşchii feţei s-au relaxat în faţa monitorului spoit cu torrente şi ODC. Muzică şi viruşi, la pachet – am învăţat din greşeli. „Oldies but Goldies” sau „Muzică de club”, în funcţie de chef. Piese VH1 transformate în albume pe hard disk. De la Led Zeppelin la Coldplay. Plus ce găseam pe filemp3, un sit căruia îi voi fi veşnic recunoscător. De acolo am făcut fişiere Indie, Lo-Fi, Chillout sau Alternative. Blues sau Jazz. Aşa că în primul an de facultate, telecomanda a rămas flască – VH1 numai în Fire. Dar în jurul meu se întîmpla altceva – în funcţie de nivelul la care a ajuns şi tagurile preferate, fiecare dintre noi a trebuit să-şi aleagă Canalul. Nu demult, muzica devenise mură-n gură.


(R)Adio

În jur de 95% din muzica de pe hard diskuri este dobîndită ilegal. Restul nu prea stă acolo, ci pe CD-uri de la Cărtureşti sau Amazon. Aşadar, cel mult 5% dintre noi pot fi numiţi audiofili în adevăratul sens al cuvîntului. Aşa că nu există piesă pe care să o auzi la radio şi să n-o poţi asculta oricînd pe PC. Am ajuns să cred că melodii pe care le găsesc online nu există pe format digital sau vinil, dacă vă vine să credeţi! În plus, radioul nu dispune de facilităţi precum fast forward sau repeat, lucru care ne-a subţiat defectuos răbdarea. DJ-ul, cealaltă victimă, a devenit irelevant în faţa clipurilor amuzante de pe www sau a recenziilor din reviste, disponibile după fiecare gust, la care acum avem acces. Radio numai în maşină, dacă ai maşină şi dacă n-ai mp3 player!

Mişcarea celor de la Pro FM era evidentă. O grămadă de posturi online, pentru majoritatea genurilor mai mult sau mai puţin populare. Practic, playlisturi pe care să le asculţi cînd faci curat în casă sau cînd eşti la birou, cu căştile pe urechi. Dar radioul online românesc este ultima opţiune din mii posibile. Personal, atunci cînd nu caut muzică, lucru pe care-l fac de cele mai multe ori cînd îmi pun căştile la urechi, ascult, ignorant, Soma FM sau 6 Music. Dar chiar şi acolo descopăr. Postul online de radio românesc nu este ascultat, în mare măsura cred eu, şi dintr-o alienare: după ani de zile în care ţopăiam de bucurie cînd auzeam din întîmplare melodia preferată la radio, acum ne răzbunăm. Nu mai avem nevoie de radio sau nu mai sîntem rezervaţia voastră de foci cărora le aruncaţi, din cînd în cînd, cîte un peştişor.

Dezorganisme

În ultimii doi sau trei ani, ne-am împărţit în două. 1) Generaţia Share şi 2) Generaţia Research. Aceasta din urmă are la îndemînă toate uneltele pentru a-şi forma o arhivă solidă în creieraş şi profită intens de ele.

În primul caz, cel pe care îl asculţi este mai mult sau mai puţin faimos în funcţie de numărul de afişări şi de Peers. Peer-ul eşti tu, dacă nu te-ai prins. În funcţie de grupul din care faci parte, vei afla că, în mare parte, vizitaţi aceleaşi situri şi mergeţi la aceleaşi evenimente. Generatia Share este o anticultură, un mecanism violent de rapid, care se consumă fără conştiinţă. Orice este aruncat pe blog/site, ceea ce, să recunoaştem, ne ocupă foarte mult timp, este luat de bun sau prost şi Skip la următoarea ştire. Click pe Votează sau Download. Nu demult, muzica este exerciţiu fizic. De aici, trendul pe care principalele radiouri şi situri îl urmează, impus atît de ei, dar în mare parte de ascultători. Care vor dance, influenţe balcanice şi orientale. Tot ce vine pe lîngă Costiţă sau din pălăria lui Moga trebuie să fie „mişto”, fără mustrări. La fel, tot ce este în Top DJMag sau are un podcast este, implicit, şi „miez”. Din cauza fluxului, mulţi dintre ei, muzical vorbind, traiesc cu senzatia ca s-au născut ieri. Miza cea mai des întîlnită pe internetul românesc este de a afla ce este nou, nu ce este bun. Canalele muzicale româneşti preiau modelul Hotnews. Ei bine, comunicatele de presă nu funcţionează în acest domeniu. Gratuitatea recenziilor scrise pentru a promova artistul este debilă. De asemenea, titluri precum „X sparge lumea-n două” nu mai funcţionează nici în America. Din păcate, gogoşile servite au ajuns, nu demult, suficiente.

În a doua grupă se regăsesc cei care intrau pe secţiunea Popcult a Cotidianului din simpatie – erau obişnuiti cu The Guardian. Cei care au în Bookmars site-uri ca Metacritic, Pitchfork sau NME, apoi Filestube pentru concretizare. De asemenea, în interiorul acestei găşti diversitatea este spartă în sute de cioburi şi uneori se întîmplă să se ciocnească cu cei din generaţia Share. Ecourile unor muzicieni de nişă au reuşit să ajungă la urechile celor de la Beatfactor sau Bestmusic. Internetul face ravagii în cluburi – nume pînă nu demult asociate cu X au ajuns viabile pentru diferite combinaţii XY. Cultura muzicală românească se traduce acum printr-o baie de mulţime. Uneori inoportună, alteori coerentă, dar de fiecare dată energică, pentru că ascultătorii noştri sînt imprevizibili. Datorită internetului, nu mai rămînem în urma Londrei sau Berlinului. Avem şi noi ce au ei, ba chiar mai mult. De ce? Pentru că sîntem mai ilegali ca ei. Am început timid, confuz, dar terminăm acest prim deceniu al mileniul trei în stare acidă, uneori poate prea, fiindcă nu sînt rare confictele de idei. Dacă la începutul anilor `90 existau depeşari versus rockeri, acum războaiele se poartă pe mult mai multe fronturi: minimal versus techno, alternative rock versus indie etc. Ne aprindem de la un simplu acord sau de la un vers. Selecţie este mai dură ca oricînd, la fel şi ifosele. Aşa că ai grijă ce-ţi doreşti să asculţi. Unde am ajuns? La Hypemachine pentru hipsteri, Soundcloud pentru tehnoizi, Youtube şi Trilulilu pentru restul lumii. Apasă butonul care te învaţă „Piese similare” şi încearcă să nu rămîi în cercul tău.

Mihai Tiţa este editor al revistei GQ Romania.