Cum am scăpat de pe Insula Omului

Cînd am aflat vestea că voi merge la studii pe Insula Omului, mi s-a părut romantic și minunat. Chiar visasem cu cîteva zile înainte că mă bălăcesc în mare, cu stînci împrejur, alături de un coleg care primise deja bursa respectivă în Anglia. Prevăzusem, carevasăzică, miracolul. I-am împărtășit noutatea unei prietene. Ea mi-a răspuns că mi se potrivește să fiu pe o insulă, pentru că eu însămi sînt o insulă. Atunci, descrierea mă flatase. Abia mai tîrziu am înțeles ce voia să spună.

Am citit de-a fir a păr tot ce-am putut găsi despre Insula Omului. Mă fascina și mă distra totul: că mîțele nu au coadă (o mutație genetică); că sînt doar 70.000 de locuitori pe insulă, că toate semnele sînt în două limbi ‒ engleză și manxiană (manx), deși ultimul vorbitor nativ murise în 1978; că vînturile ajung la 70 de mile pe oră; că insula, cu guvernul și parlamentul ei autonom, care figurează și-n Ulise al lui Joyce, este încă, tehnic vorbind, în război cu Germania pentru că încă nu a semnat tratatul de pace. În fine, că e o insulă offshore.

Am studiat, obsesiv, și prospectul școlii ‒ arăta exact ca Hogwarts, era un castel din secolul al XVIII-lea. După mici peripeții, am ajuns pe insulă. La aeroport, citesc inscripția Welcome to the Isle of Man, the place where time passes slower, în engleză, lîngă cea în manxiană (“Bine ați venit pe Insula Omului, locul unde timpul trece mai ușor”). Am înțeles atunci că media de vîrstă pe insulă e mult peste cei 17 ani ai mei.

Camera mea dădea spre mare, eram în lumea magică a cărții de căpătîi a copilăriei mele. Și cantina tot de Hogwarts era, cu poduri înalte, pereți acoperiți cu plăci de lemn închis la culoare și mese și scaune lungi de banchet. Însă, de cum am început să observ oamenii și nu doar pereții, m-am transferat, brusc, într-un film american despre adolescenți. Am văzut la o masă tipii populari, la o altă masă tocilarii, la o altă masă inadaptații ‒ acasă nu trăisem dinamica asta, îl credeam un fenomen pur ficțional, de film. Și m-am gîndit că nu aparțin și nici nu vreau să aparțin vreunei grupe.

Ca să reușesc asta, am decis să migrez de la masă la masă, de fiecare dată cînd mîncam. Parcă a funcționat strategia. Dar pînă la Crăciun, nu m-am simțit cu adevărat conectată cu nimeni. Îmi plăceau două fete mai geeky și vorbeam cu ele ceva mai mult, dar nu eram interesate de aceleași lucruri, nu mă simțeam la fel de absorbită de prietenie ca acasă.

Așa că am continuat să migrez de la masă la masă. La un prînz, m-am așezat lîngă trei colegi. Între timp, s-au alăturat vreo doisprezece alți băieți. Mi-am dat seama ‒ prea tîrziu, și oricum, îmi doream să subminez ordinea ‒ că aceea era masa băieților. Eu eram singura fată și mă remarcasem deja ca unul dintre cei mai buni elevi. Probabil din cauza asta, ca să mă provoace, unul dintre băieți a început să își mănînce banana mult prea explicit, iar un alt băiat a zis, dintr-odată: ”E clar că fetele sînt inferioare băieților”. Poc!

Nu-mi venea să cred ce auzisem. Eu credeam că vin din lumea a treia în lumea întîi. Îmi rezolvasem toate problemele ce țineau de feminism la 12 ani și închisesem întrebarea, mi se părea evidentă egalitatea. Tipul a explicat, ajutat de alți colegi, că băieții sînt mai puternici decît fetele și că ei sînt deasupra fetelor la sex. Șocată, le-am zis că, dacă au atîta forță fizică, să se ducă să lucreze unde e nevoie de asta, la fermă, și să ne lase nouă, fetelor, parlamentul, guvernul, universitățile, băncile, ziarele și editurile. Comentariul sexual absolut stupid l-am neglijat. Abia atunci am început să înțeleg ce fel de loc era insula și cum era clasa de mijloc din care veneau colegii mei ‒ plină de mame casnice.

În timp ce, la nivel academic, lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, adoram sistemul de învățămînt și profesorii, la nivel social, lucrurile se erodau. Cum s-a făcut frig și s-au întețit vîntul și ploile, am început să merg la sala de sport. De fapt, am încercat să merg la sala de sport. Era o sală mică, de vreo șase metri pătrați. Alergam pe bandă cînd am simțit ceva rece. M-am întors, era o țeavă pe care unul dintre colegii cu care avusesem dezbaterea la masă o îndrepta spre fundul meu. Am înghețat toată, am amuțit, am coborît de pe bandă și am ieșit din sală. Azi, i-aș da tipului o palmă și, țintindu-l cu o privire fioroasă, i-aș spune să nu mai facă așa ceva nimănui vreodată. Pentru el era un joc, pentru mine era cea mai umilitoare experiență pe care o avusesem vreodată. Jocul de-a violul. N-am vorbit cu nimeni despre asta pînă azi și nici nu îmi imaginez cîte fete din lume au avut experiențe mai umilitoare și au ținut totul secret, din rușine.

Cînd aflasem că voi merge pe insulă, m-am gîndit din start să îl găsesc pe Magician. Că doar fiecare insulă o fi avînd unul. Dar firește că cel pe care l-am găsit nu era deloc ce așteptam. Era un jurist care consiliase cîteva țări europene în scrierea Constituțiilor lor. A ținut o prelegere la școală și după aceea m-am dus să îl întreb dacă aș putea să îl intervievez despre criza constituțională din Moldova. El a zis că nu știe foarte multe detalii, dar că ne putem întîlni la el la birou să discutăm mai multe. M-am entuziasmat. O săptămînă mai tîrziu, eram în biroul lui - de fapt, biblioteca din casa acestuia. Tipul ‒ gras, roșu, chel și de vreo 60 de ani ‒ a decis să îmi spună din primele cinci minute că era divorțat și că fosta lui soție era o scorpie care l-a înșelat. Bineînțeles că mi s-a părut dubios, dar încă așteptam să discutăm criza constituțională din Moldova. Am discutat despre Uniunea Europeană, despre politică, eram flatată că îl interesează ce gîndesc eu. Dintre toate cărțile din biblioteca lui, mi-a împrumutat una despre Rasputin, fără ca noi să fi discutat ceva care să aibă nici cea mai mică legătură cu el. Jumătate din creierul meu a înțeles atunci că tipul e un pervers, cealaltă jumătate, însă, încă era flatată că un britanic intelectual era interesat de ce gîndesc eu.

După ce ne-am întîlnit la o cină și a devenit (în sfîrșit) clar pentru mine că tipul nu era interesat de lecturile și de gîndurile mele, am decis să nu-l mai văd niciodată. La primul lui e-mail am răspuns politicos, zicîndu-i că eram prea ocupată la școală. Mi-a mai trimis vreo cinci e-mail-uri și încă vreo cinci SMS-uri. Într-o zi, îmi puneam cărțile în dulapul meu și colegul de alături mi-a zis: ”Știi, m-am întîlnit cu domnul X, mi-a spus că ți-a scris și m-a întrebat dacă ai primit e-mail-ul lui”. Am înghețat. Eram singură, fără părinți, pe o insulă, aveam 17 ani și simțeam că tipul îmi invada lumea mea sigură care era școala.

Mi s-a făcut frică. Eram hotărîtă să nu-l mai văd niciodată, dar mi-era frică să vorbesc cu cineva din administrație, în caz că el s-ar fi răzbunat pe mine. Mi-era mai ales teamă că, în calitate de profesor universitar, tipul ar fi putut să mă împiedice să intru la universitatea la care îmi doream să merg.

Am mers totuși la o profesoară de care mă simțeam apropiată ‒ era profa de care se simțeau apropiați toți studenții străini; o nemțoaică dedicată, care ținea ciocolate și șervețele în cabinet și lucra peste program, tocmai pentru ca elevii să-i poată plînge pe umăr. I-am povestit tot. Ea a spus că e furioasă. Mi-a zis că va merge la directorul adjunct să își asigure spatele și apoi îi va telefona tipului și îi va spune că eu nu mai vreau să am de-a face cu el. M-a asigurat că el nu-mi va influența admiterea la facultate. Și așa s-a și întîmplat.

După Crăciun, m-am împrietenit cu două nemțoaice, o rusoaică și un englez cu un an mai mari ca mine. Una dintre nemțoaice a recunoscut că prima impresie pe care a avut-o despre mine fusese oribilă. Era de la prima mea adunare a fetelor din cămin, se discuta dezastrul din bucătărie și faptul că cei care erau de serviciu acolo nu spălaseră vasele după toată lumea. Eu am zis că sistemul e infect, că fiecare trebuie să-și spele propria farfurie, că eu n-am venit dintr-o țară postcomunistă ca să trăiesc tot un fel de comunism neghiob. Kathi s-a gîndit atunci că sînt nepoliticoasă ‒ rude ‒, marea insultă și marea ambiguitate britanică.

Ne-am distrat în cinci un semestru, pînă cînd au plecat cu toții la universitate în mai. Eu am cîștigat alegerile de șef de casă, eram mîndră și plină de inițiative. În toamnă însă a venit o nouă șefă de cămin. M-a chemat în apartamentul ei din cămin, pe care îi plăcea să îl numească The Estate (Moșia). Mi-a spus că a înțeles că eu avusesem putere (ce cuvînt?!) pînă atunci, dar că rolul de șef de casă era unul minor și că de azi înainte nu mai trebuia să mă ocup eu de nimic. Din acel moment, noua șefă de casă m-a împins într-o competiție cu ea, fără ca eu să am ceva de zis. La 8 țipa la mine, la 9 era o drăguță. În fiecare zi.

Devenisem, însă, între timp, ocupată cu criza mea existențială. După ce avusesem cele mai bune rezultate din școală în primul an, în al doilea, entuziasmul academic îmi pierise. Matematica și fizica mi se păreau irelevante și liniare, într-o lume în care nimic nu era clar. Începuse Primăvara Arabă, mureau oameni la televizor, globul exploda și eu învățam matematică.

Nu știam ce e adevărul, cine sînt eu, cum vreau să fiu, cum pot să fiu, cum funcționează lumea, ce e binele, ce-i de făcut ‒ și trebuia să scriu notițe despre experimente cu macaroane la fizică în care ignoram presiunea aerului, denivelările de pe masă și cam tot ce mai conta pentru “a demonstra” o formulă. Citeam cîte o carte pe zi, mai ales din teatrul absurdului, și îmi neglijam temele. Rezonam cu piesele psihotice ale Sarei Kane. Așa am dus-o un semestru.

Am slăbit mult, nu mîncam, și am revenit la prima mea dragoste, cînd m-am întors acasă în vacanță. Doar că, imediat cum m-am reîntors pe insulă, chiar înainte de pretestarea la fizică, am primit un e-mail în care eram părăsită, din nou. Am picat pretestarea la fizică și pe cea de la matematică. Era pentru prima oară în viață cînd picasem ceva.

Profesoara care mă ajutase cu domnul X m-a întrebat dacă e totul în regulă cu mine. După ce mi-am primit notele, mi-am amînat criza existențială pentru iunie, după examene. Profesoara m-a ajutat să îmi fac un plan de recapitulare pentru următoarele 15 săptămîni. Mi-am făcut lista cu toate temele pe care le aveam de consolidat și de repetat, mi-am făcut ordine în mape, camera a început să arate impecabil, mi-am pus un tanc pe desktop și mi-am scris deasupra mesei: Never, never, never give up! Am devenit examenele mele. Prin disciplina de fier pe care mi-o impusesem, am găsit o forță pe care n-o mai simțisem niciodată și, de la 6,30 dimineața și pînă la 10 seara, învățam învățam. Găsisem autocontrolul, eram chiar fericită.

După 15 astfel de săptămîni, am dat examenele foarte bine. Faimoasa competiție de motociclete de pe insulă a avut loc exact în perioada examenelor, așa că nu am văzut nimic din ea. Mi-era indiferent. La fel de indiferent îmi era că nu mă uitasem la nunta regală a lui Kate și Harry, de care era obsedată toată lumea. Nu am intrat la universitatea la care am vrut, așa că mi-am luat un an sabatic. Din cauza insulei, am aplicat apoi la cinci universități în Londra. Eram gata pentru civilizație, glumeam eu atunci. Eram, de fapt, gata pentru alți oameni.

 Paula Erizanu este scriitoare și jurnalistă.

Foto: wikimedia commons