Croazet Bulevard

(Apărut în Dilema, nr. 431, 1 iunie 2001)

N. red.: În fiecare an, Alex. Leo Şerban povestea, în Dilema, Cannes-ul „lui”. Anul acesta ne-a lipsit. Aşa că reluăm o poveste de acum zece ani, plină de observaţii spumoase şi de idei subtile, valabile şi azi.

În fiecare an îmi spun că e ultimul an. În fiecare an găsesc motive s-o iau de la capăt...

Şi totuşi, Cannes-ul nu mai e de mult ce-a fost. A ajuns să semene cu un calvar de rutină străjuit de palmieri, "film noir" pe mai multe cărări ducînd, toate, la Norma Desmond - starul uitat de toţi din Sunset Boulevard al lui Billy Wilder: ca şi ea, Le festival international du film îşi întreţine iluzia gloriei apuse organizînd, anual, un randevu al spectrelor. Sub craniul pleşuv şi privirea îngăduitoare ale maestrului de ceremonii Gilles Erich von Stroheim Jacob, aceleaşi umbre vechi îşi lipesc călcîiele la raport şi-şi duc tăvile în sala Lumière, călcînd sigur şi apăsat pe pantofii cu scîrţ: Oliveira, Godard, Rivette, Olmi, Moretti, Lynch, Coen Bros., Imamura, Sokurov... Jumătatea plină a paharului: la Cannes poţi vedea, în lipsa starurilor tot mai rare, cîteva din filmele despre care va vorbi toată lumea peste un an-doi. Jumătatea goală: tot mai puţină lume vorbeşte despre filme, chiar şi după un an-doi... Fără a fi direct răspunzător de această situaţie, Cannes-ul o perpetuează printr-o păguboasă "politică a autorilor", prin ţîfnă şi miopie cu morgă. Se ştie că festivalul de pe Croisette nu vede mai departe de lungul nasului. Oricît de lung nasul, adevărul Cinema-ului e totuşi dincolo de el!

Reguli nescrise

1. Zvonurile pre-palmares în general se adeveresc: s-a spus că Palme d'Or-ul va fi luat de La stanza del figlio al lui Nanni Moretti... Filmul italianului - o dramă familială clasică - e genul de peliculă care conciliază critică şi public: "universal-valabilă", consensuală, puţin demagogică. Această cvasi-capodoperă (dacă vreţi) minoră (cu siguranţă) este diferită de marile pelicule ale lui N. M. (Palombella rossa, Caro Diario, Aprile) care mizau pe o polemică, adesea declarată, cu Italia contemporană; aici, tonalitatea reţinută, tuşeul delicat, emoţia & discreţia (adică tot blabla-ul) fac din Camera fiului o perfectă "muzică de cameră" pentru melomani mai puţin pretenţioşi.

2. Zvonurile pre-festival nu se adeveresc întotdeauna: s-a spus că La stanza del figlio e o capodoperă, s-a spus că Eloge de l'amour al lui Godard e o capodoperă, s-a spus că Apocalypse Now Redux al lui Coppola e o capodoperă... La Cannes 2001 n-a existat, de fapt, nici o capodoperă. Singura capodoperă (Apocalypse Now al lui Francis Ford Coppola) datează din 1979, cînd a luat Palme d'Or-ul, numai că acele 50 de minute căzute la montajul iniţial şi re-adăugate de FFC în versiunea "redux" (un episod greoi de sex în elicopter cu "iepuraşele" de la Playboy şi două scene succesive gen "colonia franceză în discuţii - despre Dien Bien Phu - şi aşternut - cu Aurore Clement", desprinse parcă dintr-un telefilm TF1) nu servesc deloc filmul.

3. Un juriu "sonor" nu garantează un palmares pe măsură - ediţiile precedente stau mărturie. În cazul ediţiei 54, dacă personalităţile cu adevărat mari au fost minoritare (Liv Ullman şi Terry Gilliam versus Mimmo Calopresti, Charlotte Gainsbourg, Mathieu Kassovitz, Sandrine Kiberlain, Philippe Labro, Julia Ormond, Moufida Tlatli şi Edward Yang), palmaresul a fost totuşi mai inspirat decît atunci cînd în juriu se aflau nume precum Scorsese sau Cronenberg... Palme d'Or-ul (întotdeauna contestabil) pus deoparte, ce au surprins plăcut au fost premiul pentru scenariu - acordat lui No Man's Land al bosniacului Danis Tanovici, curajul de a premia de trei ori un film dificil precum La Pianiste al lui Haneke şi premiul special pentru cea mai bună contribuţie tehnică - aceluiaşi Tu Duu-chih, pentru cele două filme taiwaneze din competiţie: Millenium Mambo de Hou Hsiao-hsien şi Et là-bas, quelle heure est-il? de Tsai Ming-liang. Nu prea a rimat cu nimic ex-aequo-ul pentru regie, conferit deja-consacraţilor David Lynch - pentru Mulholland Drive - şi Joel Coen - pentru The Man Who Wasn't There. Mai ales că primul nu a convins (precum acum doi ani cu The Straight Story) că poate face şi altceva decît Twin Peaks Redux, iar fraţii Coen meritau, cu siguranţă, un premiu întreg pentru cel mai bun film al lor de la Fargo încoace!

4. E bine să nu asculţi ce spun criticii şi jurnaliştii: au enervantul obicei de a nu fi niciodată de acord. E şi mai bine să nu asculţi ce spune publicul: are obiceiul, şi mai enervant, de a fi întotdeauna de acord... De pildă, criticii n-au convenit nici pînă astăzi asupra filmului de deschidere - Moulin Rouge al lui Baz Luhrmann: unii spun că e minunat, alţii că e o catastrofă. Faptul că n-a luat nici un premiu, deşi era în competiţie, ar părea să dea apă la moară celor din urmă; numai că există şi categoria celor care vor susţine întotdeauna că TOCMAI filmul care nu ia premiu la Cannes este un film mare! Moulin-ul lui Luhrmann debordează de invenţie, de vervă şi gadgeturi uluitoare - lucru care unora li s-a părut "artificial". Este, de fapt, Artificiul dus la extrem, pe tipar fellinian - filmul ideal pentru o generaţie care lăcrimează nu atît la un love story, ci la cuvintele unui şlagăr DESPRE un love story... De la Aventurile baronului Münchhausen al lui Terry Gilliam n-am mai văzut un film de o asemenea bucurie, copilărească, a bricolajului formal! Luhrmann preia reţeta melodramei pariziene de sfîrşit de secol XIX (curtezana ftizică, poetul famelic, cabaretul & boema aferentă) şi-i insuflă o nouă viaţă dînd drumul la CD-player; rezultatul este entuziasmant - mai ales în prima parte - şi deschizător nu doar de festivaluri ci, mult mai important, de drumuri.

5. Cu cît un film este mai şocant (vezi La Pianiste al lui Haneke), cu atît tendinţa de a-l minimiza sau - dimpotrivă - de a-l supralicita este mai mare. Realitatea este că de-trei-ori-premiatul Pianista (Marele Premiu al juriului, interpretare masculină - surpriză! - Benoît Magimel şi interpretare feminină - cum anticipasem - Isabelle Huppert) este un film "comme il faut", clasic (ca şi La stanza del figlio), în care povestea e mai interesantă decît felul cum este spusă... Abilul Haneke (autor, în trecut, al unui genial Funny Games! ) şi-a dat seama că romanul Elfriedei Jelinek, în cruzimea lui manifestă, nu mai avea nevoie de nici un "tratament special".

6. Filmul iranian nu poate să lipsească; şi, cum nu poate să lipsească, e limpede că nici nu poate fi "sărit" de la premii! Kandahar-ul lui Mohsen Makhmalbaf e despre o afgano-canadiană vorbind o engleză cîntată, de stewardesă pe liniile Kuwait Air, care pleacă în căutarea surorii sale rămase în Afganistan; în cursa contracronometru pentru salvarea surorii (care intenţionează să-şi pună capăt zilelor în timpul eclipsei...), femeia afganadiană întîlneşte suferinţa unui întreg popor (constînd în ticul de a trece graniţa în Iranul tuturor posibilităţilor), ajutorul acordat de ONU handicapaţilor de pe urma minelor (constînd în proteze ortopedice paraşutate din elicopter) şi un doctor inimos cu barbă falsă (care e, de fapt, un afro-american plecat în căutarea lui Dumnezeu)... Din fericire, produsul Makhmalbaf nu a "recoltat" decît un premiu de circumstanţă (cum anticipasem în corespondenţa anterioară), acordat de un juriu slab de înger - cel ecumenic.

7. Secţiunile paralele sînt, adesea, mai bune decît competiţia propriu-zisă: toată lumea cunoaşte acest adevăr, dar cedează cu greu tentaţiilor "hors-compétition". Există un motiv simplu (imposibilitatea de a vedea "totul") şi unul complicat (disponibilitatea fiecăruia, gustul riscului, spiritul de frondă etc). Dar surprizele (cele plăcute, ca şi cele neplăcute) sînt mult mai mari aici! Dintre primele: prezenţa, în "Quinzaine des réalisateurs", a lungmetrajului românesc Marfa şi banii de Cristi Puiu, pe scenariul lui Răzvan Rădulescu: road-movie nervos şi inteligent conectat cu 220 W la realitate; şi două prezenţe din "Un certain regard": Kairo al japonezului Kyoshi Kurosawa (premiat şi de juriul FIPRESCI) - film de gen revelînd o frumoasă virtuozitate formală - şi debutul în regie al tandemului de actori Jennifer Jason Leigh/ Alan Cumming cu The Anniversary Party: story altmanian filmat în sistem video digital, cu dialoguri à la Woody Allen şi atmosferă de Cehov - unul din cele mai amuzant-emoţionante filme văzute în festival! Dintre surprizele ceva mai puţin plăcute (tot din "Un certain regard") nu pot să nu enumăr Storytelling, ultimul film al americanului Todd Solondz - cu cîteva momente formidabile de "anti-political correctness" şi obişnuitul ton sec-acid, dar fără subversivitatea matură & gratificantă din anteriorul Happiness şi cu o vervă comică mai "făcută" decît în lungmetrajul său de debut, Welcome to the Dollhouse - şi Human Nature, debutul în lungmetraj al "copilului teribil" al videoclipurilor Michel Gondry, pe scenariul "copilului teribil" Charlie Kaufman - autorul lui Being John Malkovich ; Gondry reuşeşte cîteva gaguri simpatice, dar filmului său îi lipseşte ritmul, ceea ce - venind din partea unui om atît de familiarizat cu muzica - e o crudă ironie.

8. Cele mai mari bucurii cinefile nu le găseşti nici în competiţie, nici în secţiunile paralele, ci în retrospective! Anul acesta, focus pe comedia americană a anilor '30-'40, cu proiecţii ale cîtorva clasici: Lubitsch, Howard Hawks, Preston Sturges, Leo McCarey, Billy Wilder... Un regal!

Lecţia de cinema

A devenit o tradiţie a Cannes-ului să invite un mare cineast pentru a "preda", în faţa publicului, Cinema-ul. Ideea e discutabilă şi fiecare se achită după puteri, umor şi inteligenţă - de la prelegerea ex-cathaedra a unui Angelopoulos la camaraderia cinefilă a unui Scorsese, trecînd prin confesiunile autoreferenţiale ale unui Bertolucci...
Invitatul ediţiei 54 a fost Wong Kar-wai, "Gordard-ul hongkonghez". Deşi precedat de fanfare oficiale, prezentat cu tremolo în glas şi ascultat cu religiozitate de un parter format din nume precum Francesco Rosi, André Delvaux, Volker Schlondorff, Faye Dunaway şi Samira Makhmalbaf, WKw a impus un stil decontractat în întrebări-şi-răspunsuri, foarte aproape de cel al propriilor sale filme, şi a adus un cadou: scurt-metrajul In the Mood for Love 2001, care ar fi trebuit să fie ultima parte (a 3-a, despre "Desert") a ultimului său film prezentat la Cannes anul trecut - superbul In the Mood for Love! Subintitulat "3 Stories About Food", ITMFL fusese conceput ca un triptic, cu prima parte (lungmetrajul cunoscut) descriind "the mood for food" în Hong Kong-ul anilor '60, iar scurt-metrajul arătat acum, acelaşi lucru în zilele noastre. Interpretat tot de Maggie Cheung şi Tony Leung chiu-wai, ITMFL2001 este o prestigitaţie perfectă şi jubilatoare de burlesc & erotism "marca WKw" - o "scurtă întîlnire", într-un fast-food, a Ei (ce pare mereu pe fugă, dar la sfîrşit va adormi cu capul pe tejgheaua expresului) şi a Lui (ce stă mereu în spatele tejghelei, dar la sfîrşit o va săruta pe Ea-care-doarme, încheind filmul)... La sfîrşitul proiecţiei, l-am întrebat pe Wong dacă este un "fast-eater" sau un "slow-eater" şi, în general, dacă îi place să mănînce; mi-a răspuns că ceea ce "enjoys", mai ales, este să se pună "in the mood" (trebuia să-mi închipui!) şi mi-a dat, printre cîteva consideraţii gastronomice, cea mai bună definiţie a cineastului din cîte cunosc: "privilegiul unui regizor este că poate controla timpul". E un privilegiu de care s-a folosit, cu graţie, şi în timpul lecţiei de cinema.

Foto: Marius CHIVU