Cowboy and angel

17 ianuarie 2017   Dileme on-line

În urmă cu aproape o lună, în ziua de Crăciun, fiica mea m-a provocat să jucăm Akinator, o aplicaţie „deşteaptă”, care ghiceşte personajul real sau imaginar la care te-ai gîndit, pe baza unor întrebări generate automat. După o scurtă ezitare între industria filmului şi cea muzicală, l-am ales pe George Michael, dintr-un impuls care nu îmi e clar, mai ales că de ani buni artistul britanic intrase într-un con de umbră. Probabil însă că subconştientul meu a fost manipulat de posturile de radio comerciale, fiindcă, nu-i aşa, nu există Crăciun fără „Last Christmas” repetat obsesiv. De data asta însă nu ştiam că last urma să fie chiar the last.

Aplicaţia a ghicit pînă la urmă la cine mă gîndisem, dar mai greu decît mă aşteptam, şi am crezut că, poate fără să vreau, răspunsesem greşit la unele întrebări. A doua zi de dimineaţă urma să aflu că cel puţin la una dintre ele greşisem: dacă personajul este în viaţă sau nu. Vestea că George Michael murise era peste tot în presă. Mai ales în cea britanică. Întîmplarea a făcut să mă aflu în ziua următoare la Londra, şi primul ziar pe care l-am deschis avea pe prima pagină poza lui. De data asta nu era vorba despre un nou scandal legat de droguri sau sex. Ci de prea multă linişte.

Dispariţia lui neaşteptată a umbrit într-o oarecare măsură, pentru unii, inclusiv pentru mine, bucuria Crăciunului. Pentru că (e un clişeu, ştiu, dar cît de adevărat!) muzica lui George Michael a fost într-un fel soundtrack-ul generaţiei mele.

Într-o vreme în care nu aveam MTV, internet sau TV adevărat, muzica era drogul prin care adolescenţii experimentau libertatea în forma ei cea mai pură. Nu ştiu cum reuşeam, dar eram la curent mereu cu topurile muzicale de afară, iar posterele cu artiştii preferaţi care tapetau pereţii camerelor noastre deschideau o fereastră spre lumea interzisă. Ascultam de-a valma Queen, Prince, Michael Jackson, Pink Floyd, Tina Turner, David Bowie, Madonna, dar și mai vintage-ii Simon&Garfunkel şi Beatles. 

Alături de nume grele ale muzicii, George Michael, pe atunci parte din grupul Wham!, își făcuse loc undeva sus de tot în playlist-urile noastre. Ne regăseam cumva în puștiul exuberant cu alură de playboy, pe a cărui muzică dansam la ceaiuri, ne îndrăgosteam, ne certam şi ne împăcam.

Posterul cu George Michael a rămas pe perete doar pînă am terminat liceul.  Nici mai tîrziu n-am fost un fan adevărat. Am fost la un singur concert al lui, doar cînd a fost foarte la îndemînă, la Bucureşti, şi chiar şi atunci nu am făcut parte din jumătatea bună a stadionului, care îi ştia pe de rost toate melodiile. Am doar două CD-uri cu el, vechi, şi ani de zile nu am ştiut ce a mai lansat, nici în muzică, nici în presa de scandal.  

Însă atunci cînd s-au întîmplat, sporadic, ciocnirile dintre muzica lui şi viaţa mea au fost fericite. I-am iubit cîntecele (mă rog, nu chiar pe toate), asistînd la uriaşa transformare din idolul pop imberb - produs comercial 100%, într-un artist complex, dublat de un spirit liber, provocator.

M-a întristat că această reîntîlnire, după atîția ani, avea să fie și ultima, iar Internetul a umplut dintr-odată golul ultimelor decenii din această „relație” inconstantă, invadîndu-mi ecranul laptopului cu articole și imagini din concerte și interviuri. Am rămas cu un gust amar văzînd cît de incomplet rămîne pînă la urmă puzzle-ul  imaginii unui artist extrem de talentat, așa cum a fost George Michael. Cu puține excepții, am regăsit în presă mai degrabă latura senzaţională, referiri la orientarea lui homosexuală şi la nenumăratele scandaluri în centrul cărora s-a plasat singur, în mod ironic, în timp ce căuta să se distanţeze de statutul de celebritate din dorința de a trăi o viaţă „normală”. Chiar și atunci cînd e menționată contribuția lui în muzică și nu la vînzările tabloidelor, George Michael e amintit mai degrabă pentru statutul de superstar decît pentru cîntecele pe care le-a scris.

Însă dincolo de vocea excepţională şi charisma care şi-a mai pierdut din strălucire odată cu trecerea anilor, George Michael era un muzician autentic, perfecţionist, obsedat de ideea de a scrie muzică bună mai mult decît de a o interpreta. Asta l-a făcut, de altfel, să îşi ridice în cap industria muzicală, refuzînd să joace după regulile stabilite de marile case de discuri şi să facă turnee epuizante de promovare sau videoclipuri standard, care îi consumau inutil timpul şi energia pe care el ar fi vrut să le folosească altfel: ca să compună muzică.

Iar asta era o treabă extrem de personală pentru George Michael. Prea mult soul în muzica lui? Poate, dar e un soul sincer, nu căutat. Pentru cineva care s-a luptat aproape permanent cu depresia, fiindcă viaţa nu prea l-a răsfăţat în afara scenei, nici nu e de mirare. Dar cine are răbdare să asculte, găsește în piesele lui cîte ceva pentru fiecare stare de spirit: și rock, și jazz, și R&B…

Așadar, un muzician riguros, cu o viziune clară asupra direcţiei pe care vrea să o dea carierei sale, completat de un om care vrea să trăiască la fel de sincer precum compune muzică, oricare ar fi preţul care trebuie plătit, asumîndu-și public orientarea sexuală într-o vreme cînd un astfel de subiect era tabu. O carieră muzicală care s-a mișcat încet, dar constant, fără eșecuri sau dezamăgiri majore, ci doar cu lungi pauze umplute cu picante povești personale devenite știri sau subiect de talk-show. Aparent, nimic dramatic. Și atunci de ce povestea nu are un final fericit?

Poate că războaiele personale pe care le-a purtat, atît în Marea Britanie, cît mai ales în America, cu industria muzicală, cu presa şi într-o oarecare măsură şi cu publicul, au fost prea grele pentru el şi pentru timpurile acelea. George Michael a fost în felul lui un factor de dezordine în showbiz şi nu numai. A generat o mică revoluţie, punînd sub semnul întrebării atît convenții sociale, cît și statutul de star, pe care a arătat că nu dă doi bani, deşi nu a putut scăpa de el niciodată, nici măcar cînd s-a retras din muzică. Au fost războaie pe care le-a cîștigat, și altele, mai multe, pe care le-a pierdut. Toate au lăsat urme.

Privind în urmă, e ceva autodistructiv în felul în care George Michael a dus bătălia cu sine și cu cei din jur. Nu doar că, oricît s-a străduit, nu a reuşit niciodată să găsească echilibrul între viaţa privată şi statutul de celebritate. La urma urmei, cîţi îl găsesc? În cazul lui însă, lucrurile au luat-o complet razna, aşa cum observă The Guardian:  ceea ce ar fi trebuit să fie public, muzica lui, a devenit extrem de privat (pauze lungi de creaţie, albume neterminate sau nepublicate), în timp ce viaţa lui intimă a devenit publică, trîmbiţată în gura mare de el însuşi.

Ca orice vedetă, George Michael e admirat, contestat, de multe ori subestimat. Nu mă miră reacţiile diferite, de la indiferenţa celor care nu se regăsesc în muzica lui la jalea uneori exacerbată a fanilor devotaţi. Însă nu pot să nu observ că, din păcate, umbrele şi culorile din viaţa şi muzica lui nu se prea regăsesc în portretele postume, care sînt mai degrabă fie în alb, despre succese şi vînzări, fie în negru, despre eşecuri şi demonii cu care s-a luptat.

Şi pentru că tot am vorbit de fani şi nonfani… Celor care nu au putut trece niciodată de imaginea de playboy pe care George Michael şi-a cultivat-o singur în primii ani de carieră, o sugestie: listen without prejudice. Ignorați piesele cu ADN de evergreen hits, precum „Careless Whisper”, pe care propriul succes le-a erodat prin  hiperdifuzare, şi  (re)descoperiți piese mai puţin ascultate, admirabil construite şi şlefuite, cu simţul ritmului şi meșteșugul unui artizan în ale muzicii.

Urmăriţi-l unplugged sau în concerte: fie că e vorba de piese proprii sau de cover-uri, interpretările live sînt cel puțin la fel de bune, dacă nu și mai bune decît înregistrările din studio. E cazul concertului MTV Unplugged sau al antologicelor „Don’t let the sun go down on me” împreună cu Elton John şi „Somebody to love” cu Queen. O anecdotă despre experiența sa cu Queen, relatată de George Michael într-un interviu pentru BBC, defineşte destul de bine tipul de muzician care a fost: conştient de dificultatea piesei şi de standardele extrem de înalte pe care Freddie Mercury le impusese prin interpretarea originală, artistul recunoştea că a fost singurul solist care a venit zi de zi, timp de o săptămînă, la repetiţii, ca un elev silitor care nu vrea să îşi dezamăgească maestrul. S-ar părea că a trecut testul cu brio, fiindcă după concert, Brian May mărturisea că au fost anumite inflexiuni în vocea lui în care l-a recunoscut perfect pe Freddie… 

„Freedom”, una dintre piesele definitorii pentru George Michael ca artist, îi definește perfect și viața: a trăit aşa cum a dorit, sincer și fără compromisuri, cu extravaganțe şi rătăciri pe care şi le-a asumat cu o seninătate dezarmantă. Aşa că să nu îl criticăm, dar nici să nu-i plîngem de milă. Chiar şi aşa, trăind strict după regulile proprii (sau fără reguli), muzica i-a ieşit bine de tot. La urma urmei, asta e tot ce contează, nu?

Gilia Crăciun este director pentru comunicare financiară la compania Grayling. A fost jurnalistă la BBC.

Foto: adevarul.ro

Mai multe