Cosașu

Nu-l auzisem niciodată pe Radu Cosașu citindu-și textele. De cîte ori îl citeam - și-l citesc de mai bine de 35 de ani -, vocea mea rostea, conștiincios, cuvintele lui. Nu știu dacă l-am citit vreodată cu glas tare; știu însă că vocea-din-cap a tot citit „integrala Cosașu” de cînd l-a descoperit pe Cosașu în revista Cinema. Țin minte că era un text pe două voci, două cucoane care ieșeau de la un film de Cinematecă și comentau (anapoda) tot drumul. Cosașu era reporterul-detectiv care, ieșind odată cu ele de la cinema, le urmărea și înregistra – fără să ridice o sprînceană sau o voce – toate balivernele lor...

Textul se chema „Jan Moro și verișoara din Cîmpina”, era – deci – un dialog și era dărîmător. Cred că l-am citit de cîteva ori la rînd, cu voce tare – obicei pe care-l rezervam doar acelor lucruri prețioase și rare care mă făceau să consider, la vîrsta aia (să tot fi avut 14-15 ani), că lectura este una din marile plăceri ale vieții. (OK, nu știam „ce e viața” - sau „vieața”, cum scrie Cosașu în Dilema (veche) - și nici nu cunoscusem cine știe ce alte plăceri, mai mici sau mijlocii, dar un lucru trebuie spus în apărarea plăcerilor (și vieții) mele: aveam intuiție. Intuiția mea era cu atît mai sigură cu cît era mai feminină, și era cu atît mai feminină cu cît aveam părul mai lung decît ceilalți băieți – voila; închid paranteza.) Din trăncăneala unor cucoane de vîrstă mijlocie – în care recunoșteam trăncănelile cucoanelor din propria mea familie - despre un film pe care, în mod evident, nu-l înțeleseseră (era Moderato cantabile după Marguerite Duras, dar nici eu n-am înțeles asta atunci, că eram prea mic ca să-l fi văzut), Cosașu scotea un haz enorm, hohotitor și răsunător – genul acela de haz care „stă” în replică, iar replica-ți stă pe creier săptămîni, luni, ani și (cum se vede, în cazul meu) decenii la rînd!

Apoi, imediat după '90, l-am cunoscut (cred că Dan C. Mihăilescu ne-a prezentat unul altuia), după '93 am devenit colegi - iar Cosașu a fost și a rămas colegul/prietenul cu care am stat cele mai multe ore la telefon. Că mă suna el să-mi spună că e nuștiuce film, emisiune-vitamină sau Marilynă la televizor, sau că-l sunam eu ca să-i spun același lucru, e fix același lucru: din conversațiile noastre telefonice s-ar putea scoate mai multe romane-fluviu - și nu orice fluviu, ci Dunărea albastră ce-i place atît de mult, mai ales cînd curge pe ritm de Johann Strauss.

„Lectura Cosașu” - ca să revin la ea – s-a întîmplat în octombrie, la Muzeul Țăranului. Nu știu alții cum citesc (scriitorii nu au renume prea bun la genul ăsta de chestii, în fond e normal – ei trebuie să scrie, nu să citească!), dar Cosașu a fost perfect. Ba chiar mai-mult-ca-perfect, căci textele sale – care sînt tot atîtea oglinzi (stendhaliene) de-a lungul unui drum, dar și oglinzi (flaubertiene) de-a lungul unei (f)raze – sînt cele mai limpezi-muzicale mărturii ale fragediei (= timpul trecut) pe care doar rerostirea, rerostuirea și reprimenirea o fac ușor de suportat, ușor de neuitat.

(articol din arhiva Dilemei vechi)