Conte și rentier

23 septembrie 2010   Dileme on-line

(Apărut în Dilema, nr. 394, 1-7 septembrie, 2000, la tema Dulcele și amarul far niente)

Găsesc în cartea portughezului Fernando Pessoa, apărută de curînd şi la noi (Cartea neliniştirii, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000), această mărturisire: "Ca să pot fi visător îmi lipsesc banii. Marile melancolii, tristeţile inundate de plictiseală nu pot exista decît într-o ambianţă de confort şi de lux sobru. Iată de ce Egeus al lui Poe, cînd se concentrează ceasuri întregi într-o meditaţie maladivă, o face într-un vechi castel, ancestral, unde, dincolo de uşile impozantei săli, forfotesc invizibil majordomi care administrează atît castelul, cît şi rînduiala meselor".

Starea pe care o visa Pessoa se traducea, pe vremea tinereţilor mele, printr-o sintagmă care astăzi nu prea mai are circulaţie: conte şi rentier. Cu alte cuvinte, a nu face nimic, dar a şi avea bani ca să-ţi ocupi timpul cum îţi sînt vrerile şi plăcerile. A fi, mai bine zis, un leneş "ocupat". Cu ce se nimereşte: cu ochii pe pereţi sau zăcînd în pat şi întîrziind dimineaţa să te scoli, la cîte o partidă de vînătoare (dar numai dacă nu e frig şi nu plouă), citind alene, într-o linişte profundă, ca pe fundul unei ape, vizitînd pe cine vrei şi cît vrei, admirînd un peisaj fără grabă, făcînd corespondenţă şi cîte şi mai cîte. Un leneş absolut e un leneş foarte ocupat. Niciodată nu-ţi va da impresia că pierde timpul, uneori chiar poate să înşele vigilenţa unui observator printr-o falsă agitaţie sau, din contră, printr-un aer meditativ ce ţine pe oricine la respect, dar care nu e decît un simulacru.

Cu mulţi ani în urmă, intenţionam să scriu un fel de elogiu al lenei. Opusculul meu urma să se intituleze Arta de a nu te plictisi sau arta leneşului perfect, în care cititorii mei, crezuţi a fi la fel de leneşi ca mine, ar fi întîlnit diverse sfaturi şi reţete de căutare a dolce far niente-ului, fără prea multe complicaţii şi fără a-şi irosi forţele zadarnic. Din însemnările de-atunci aş vrea să reproduc cîteva:

* A se arăta, odată pentru totdeauna, că lenea e o virtute ca toate celelalte, doar ceva mai ascunsă, mai greu de înţeles şi de aceea mai greu de aflat;

apare cînd sub forma reveriilor prelungite, cînd sub cea a nepăsării, dar o nepăsare totală, nepreferenţială, cînd, mai rar, sub forma unor dileme imposibil de rezolvat (de dat ca exemplu "măgarul lui Buridan", care moare nu numai de foame şi de sete, dar şi de... plictiseală);

* şi a propos de plictiseală: leneşul adevărat nu se plictiseşte niciodată pentru că nu face decît lucruri care îi plac; el nu "munceşte" (ceea ce se cheamă în limbajul obişnuit a munci, adică a te căzni, a face lucruri "obligate");

de aici şi diferenţa dintre a căra găleţi cu apă sau a săpa un şanţ şi a juca popice toată ziua; în primul caz munceşti, în al doilea te distrezi;

* lenea ca o condiţie a oricărei creaţii; dacă vrem să ne depăşim, să creăm ceva mare, durabil, trebuie, în mod obligatoriu, să trecem printr-o perioadă prealabilă de mineralizare, de amorţeală a simţurilor, numai aşa intelectul nostru lucrează inerţial pînă găseşte cele mai bune soluţii şi învinge rutinele de toate soiurile;

* lenea face stilul; a se arăta că marii stilişti întîrzie pe opera proprie nu din scrupul, ci din incapacitatea de a înainta orbeşte, din dorinţa de a-şi lua mereu "răgazuri"; şi "perfecţiunea" unei opere tot de aici vine, din refuzul agitaţiei pe care o poate provoca ideea proiectelor uriaşe (a se compara Flaubert "leneşul" cu agitatul Balzac, cel care zicea că ceea ce a început Napoleon cu sabia el va termina cu condeiul);

* dintre toate speciile pămîntului nevestele sînt cele mai refractare ideii de lene şi aplicaţiilor ei; poţi fi Shakespeare ori Leonardo şi tot nu vor înţelege de ce stai cu ochii în tavan şi nu te duci la piaţă ori nu repari o dată şi o dată oberteil-ul de la robinetul de la baie care curge în neştire.

De aici şi "soluţia" Pessoa, a castelului singuratic şi a majordomului care să se ocupe de toate celelalte.

Mai multe