Comunismul ca hobby: „Cazul” Pătrășcanu

28 ianuarie 2019   Dileme on-line

Încet-încet, tîrîș-grăpiș, s-au strîns cîteva monografii despre unele personaje — unii ar spune personalități — ale comunismului românesc. Printre ele, fără pretenție de exhaustivitate, sînt cele despre Ana Pauker — scrisă de Robert Levy, Vasile Luca — a lui Gheorghe Onișoru sau Ștefan Foriș — de Cristina Diac. Alte cîteva volume îl au ca protagonist pe Nicolae Ceaușescu. Nu sînt monografii de talia celor consacrate lui Hrușciov (William Taubman) sau Stalin (Stephen Kotkin), dar asta și pentru că subiecții sînt din categorii diferite. Prin toate însă, domestice sau străine, se întrevăd nu doar omul, ci și epoca din fundal. Ceea ce le face și binevenite, dar și insuficiente, cel puțin pentru cazul românesc: mai e loc destul pentru multe biografii din această perioadă încă apropiată, încă enigmatică.

O astfel de monografie autohtonă este și cea despre Lucrețiu Pătrășcanu, scrisă de Lavinia Betea, și ajunsă în 2018 la a patra ediție*. Poate că dintre toate biografiile comuniste, cea a lui Pătrășcanu se preta cel mai bine la o monografie cu succes la public. Personajul pare că întruchipează un oximoron clasic — comunistul intelectual — și a avut parte și de un sfîrșit tragic. Nu atît de violent ca al lui Foriș, omorît cu ranga, dar lent și dureros, după o investigație de aproape șase ani terminată cu o execuție pripită.

Desigur, afirmația că anchetarea lui Pătrășcanu este „cel mai lung proces politic din istoria comunismului mondial” riscă amendamente imediate. Fără să caut înadins, și folosind aproximativ aceeași lejeritate în delimitarea noțiunilor, aș putea spune că anchetarea lui Belu Zilber e mai lungă decît cea a lui Pătrășcanu pentru simplul motiv că Zilber a fost arestat înaintea lui Pătrășcanu și judecat aproape șase ani mai tîrziu în procesul aceluiași ”lot” de interes al autorităților de atunci. Sau, dacă acest exemplu nu e bun, fiind vorba în definitiv de același caz, aș putea menționa alte situații în care „anchetarea” — mai exact, reținerea abuzivă, fără proces, fie el oricît de parodic — a durat mai mult de șase ani. Îmi vine în minte saga lui Nikolai Sablin, despre care am mai scris, răpit din București de sovietici la sfîrșitul lui decembrie 1944, dus în lagărele din URSS, ținut acolo fără să fie judecat sau măcar înștiințat de acuzațiile care i se aduc și „eliberat” în septembrie 1954 de o „comisie specială” ireală, o treime kafkiană, o treime orwelliană, o treime sovietică.

Aparent, personajul Pătrășcanu e plin de contradicții insolvabile. Ce căuta el la comuniști, cînd provenea dintr-o familie de intelectuali îmbibați de obiceiurile „burgheziei”? Cum a putut fi el acuzat și condamnat pentru spionaj în favoarea occidentalilor cînd a executat mereu, aproape din adolescență și pînă la moarte, ordinele partidului? Mulți ar da din mînă a lehamite și ar spune că e un caz ciudat, ca atîtea altele la fel de absurde din istoria comunismului. Nu și Lavinia Betea, care reușește să expună ”logica revoluționară” din spatele acestui destin. Dacă din punct de vedere juridic, procesul Pătrășcanu a fost o mascaradă, din punctul de vedere al logicii de partid el a avut sens. Exemplară e povestirea desfășurării unei ședințe a conducerii PCR din octombrie 1946, în care Pătrășcanu e pus public la zid pentru prima oară. La un moment dat, în discuțiile din prima ședință a Comitetului Central ales în legalitate, Pătrășcanu declară că în aceste condiții, fără încrederea partidului, el se duce și își dă demisia din funcția de ministru al justiției. Primește pe loc replica din partea lui Vasile Luca: „Tovi, se poate să procedeze astfel un vechi comunist, să puie ambiția sa personală deasupra intereselor partidului? Să se adreseze primului ministru (Petru Groza, n.r.) care nu e comunist, peste capul Comitetului Central?” In nuce, aici e toată vina lui Pătrășcanu. S-a raportat la demisie ca un burghez, a crezut că dispune de ea ca orice politician dintr-o democrație liberală. De fapt, și demisia, și el sînt ai partidului. Dacă nu își dă seama de asta, el macină partidul din interior. Introduce în partid, ba chiar în elita partidului, morbul atitudinii burgheze. Astfel, ajunge să facă jocul reacțiunii și acționează, chiar și fără să vrea, în sensul dorit de dușmani. Pătrășcanu devine logic omul serviciilor occidentale în acest raționament de partid. Că nu e valid în justiție, e altă poveste, la acel timp conta judecata partidului, nu a tribunalului. Considerîndu-i pe comuniști niște roboți care trebuiau să execute comenzile fără crîcnire, este clar că Pătrășcanu era în ‘45 — ‘46 un robot defect. Încercările sale de reabilitare ulterioare — semn că avea momente cînd înțelegea logica partidului — au fost zadarnice și tîrzii. Întuneric la amiază, versiunea de Dîmbovița.

Ce nu a înțeles la timp Pătrășcanu a fost că România intrase în zodia sovietică, în care PCR devenise un instrument orb de modelare/ mutilare a societății. Dintr-odată, comunismul era ceva serios, iar comuniștii jucau tare. Comunismul nu mai era un hobby, o alternativă a minoritarului la frustranta lume diurnă. Luptele interne pentru putere erau pe viață și pe moarte, mizele crescuseră amețitor, meritele sau calitățile nu mai contau. Pătrășcanu și-a închipuit că și el și țara vor continua să trăiască în cadrele generale ale perioadei interbelice, cu diferența că acum, spre norocul lui, PCR e partid la vedere și dominant. Își îngrijea cariera universitară, scria, construia o vilă la Snagov, ținea discursuri, făcea mici fente de independență față de ierarhia de partid. S-a înșelat însă, schimbările erau mult mai grave. Schizofrenia în care trăise pînă atunci, îmbinînd misiunile subterane de partid cu viața obișnuită de burghez, produce acum scurtcircuite letale. Cele două lumi nu se mai puteau amesteca.

Cine a contribuit pînă la urmă mai mult la condamnarea lui Pătrășcanu? Istoricii au spus că atît Gheorghiu-Dej, cît și sovieticii, au fost interesați de tranșarea „cazului Pătrășcanu”. Primul, pentru a scăpa de un rival, ceilalți pentru a putea trece și România pe lista țărilor în care s-au ținut pedagogicele procese de demascare a dușmanilor interni. Dar și între istorici sînt nuanțe. Gheorghe Onișoru și Robert Levy par să îi dea lui Gheorghiu-Dej ultimul cuvînt în condamnarea lui Pătrășcanu, pe cînd Lavinia Betea pune un accent considerabil pe contribuția Moscovei. Pînă la urmă însă, și Gheorghiu-Dej și Stalin au fost parteneri în această acțiune, cu diferența că între timp ultimul a murit. Mai curios și interesant e însă efectul de bumerang al adeziunii la comunism în cazul lui Pătrășcanu. Lavinia Betea îl citează pe criticul D. I. Suchianu, care, în 1951, a spus că din zecile de mii de deținuți de atunci, „nici unul nu-și merită soarta mai just decît el (Pătrășcanu). A vrut comunism? Poftim comunism! Să știe și el ce e aia!” La fel de instructivă e observația lui Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrășcanu. Pandrea își amintește în memoriile sale că pe cînd era ministru al justiției, Pătrășcanu a invalidat constatarea judecătorului privind falsificarea unei scrisori atribuită lui Constantin Titel Petrescu de către Tudor Ionescu, o plastografiere care a dus la scindarea PSD, spre folosul politic al PCR. La rîndul lor, ca să îl înfunde pe Pătrășcanu, aflat în proces, comuniștii au falsificat chitanțe care ”demonstrau” că Pătrășcanu era agent în solda Siguranței. „Nu se confirmă proverbul popular, ce ție nu-ți place, altuia nu-i face?”, se întreabă Pandrea. O lecție pe care însă Pătrășcanu a primit-o prea tîrziu.

* Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, ediţia a IV-a revizuită, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2018

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Mai multe