CNDB între paranteze

Mihai Mihalcea se balansează pe scaun pînă cade cu el. Se ridică şi o ia de la capăt. Cade iar, şi iar, şi iar. Alături, Vava Ştefănescu dansează pe o manea, îmbrăcată într-o orbitoare rochie roz cu paiete şi volane. În programul Miercurea lejeră de la Centrul Naţional al Dansului, echipa care a condus CNDB-ul în primii săi ani, adică ultimii cinci, îşi ia Rămas bun (pură întîmplare, acesta este titlul celui mai recent spectacol al lui Mihai Mihalcea). Directorul „cade” de pe scaun şi îl eliberează pe Farid Fairuz, un avatar al său cu o biografie fabuloasă (născut în Liban, a traversat secole în trupul şi mintea unor personalităţi, cu impact major asupra istoriei politice şi artistice. Are obiceiul supărător de a pune întrebări incomode. Nu se lasă pînă nu primeşte răspuns). Sau directorul îşi „pierde” scaunul sub manelizarea tot mai agresivă a societăţii româneşti (Mihai Mihalcea a refuzat un posibil al doilea mandat ca director al CNDB. Nu l-a obligat nimeni să facă asta).

Cinci ani, CNDB a fost o platformă de artă contemporană. Au fost performance-uri, happening-uri, dezbateri, concerte, instalaţii. Mai puţin balet, mai puţină coregrafie, mai mult concept, mai multă atitudine. Fără să nege trecutul, CNDB-ii s-au instalat în avangardă. S-au luat la harţă cu politicienii, refuzîndu-le prerogativa de experţi culturali (lupta pentru crearea Centrului a fost aprigă şi nu s-a încheiat odată cu înfiinţarea instituţiei). Au explorat diverse expresii/sensuri/paradigme ale corporalităţii (în cel mai recent spectacol al său, Pretend we make you happy, Andreea Novac investighează în diferite moduri felul în care corpul poate comunica). S-au luat singuri peste picior când au simţit că se dau prea deştepţi (Carmen Coţofană reclamă în Back tot zero hiperconceptualizarea discursului scenic). Au depăşit limitele performance-ului (în Trilogia postspectacol, Ion Dumitrescu şi Florin Flueraş acuză scenariul spectacular la orice nivel căci spectacolul depăşeşte scena şi acaparează religia, politica, socialul sub supravegherea manipulatoare a presei). Au creat personaje (în I.C. progressive work, Paul Dunca este un vampir care se hrăneşte cu dejecţii sociale seculare). Au inventariat tarele stupide ale românismului (Mihai Mihalcea aka Farid Fairuz descoperă delirul mistico-magic al starurilor tv în feeria extrasenzorială Bun rămas sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic).

CNDB a fost acuzat de limbaj criptic sau reducţiunea brutală a noţiunii de spectacol. Misiunea şi scopurile instituţiei vor fi (re)afirmate de viitorul director, dar după cinci ani, Centrul s-a impus ca un loc al formelor noi, cum se spunea în final la Bun rămas.

Discursul esenţializat al CNDB-ilor a funcţionat ca o turnantă socială. Nimic mai sugestiv pentru absurdul lumii contemporane decît uscătorul de păr care cîntă, prezentat de Eduard Gabia la Intensificare (un maraton de statement-uri pe post de dare de seamă a mandatului lui Mihai Mihalcea). În fond, CNDB-ii sunt, cum zicea bătrînul Shakespeare, „oglinda lumii”. Doar că ei oglindesc lumea de astăzi în forme performative de astăzi. Uneori, de mîine.

PS. De ziua Sfântului Ştefan, între Crăciun şi Anul Nou, CNDB-ul a primit o notificare semnată de Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti (în a cărui clădire se află Centrul), în care se anunţă începerea unor lucrări de renovare a căror desfăşurare este „incompatibilă cu desfăşurarea activităţii CNDB în spaţiul ocupat în prezent, prin urmare vă rugăm să luaţi măsurile necesare pentru a vă asigura continuitatea activităţii”. Cu alte cuvinte, CNDB-ii tocmai au fost daţi afară. Întrebat ce vor face în această situaţie, viitorul fost director al Centrului, Mihai Mihalcea a declarat pe facebook (sic!): „o să ne vedem de treabă!!! :)))))))))))))”. Să-i fie tastatura aurită!

Oana Stoica este critic de teatru şi jurnalist.