Cîtă iubire încape în dragoste?

18 martie 2013   Dileme on-line

(Articol apărut în Dilema veche, nr 385, 30 iunie - 6 iulie 2011)

Pînă mai ieri, poate încă şi astăzi, iubirea se conjuga întrucîtva la masculin. Pasivitatea feminină trebuia să fie o virtute (mai este încă) şi o dovadă a unui comportament „cinstit“ şi „fără de ponos“ care l-ar bucura pe orice potenţial candidat. O femeie ar fi putut să fie îndrăgostită, dar ar fi fost „lucru de ruşine“ să-şi cînte iubirea sub ferestrele iubitului, să facă versuri, să-i trimită bileţele cu vorbe dulci, să suspine de dor, să-şi împărtăşească simţămintele. Aşa că toată „poezia“ unei îndrăgostiri fu lăsată pe mîinile poeţilor, în timp ce „poetesele“ s-au retras pe soclu, conformîndu-se rolului de „statui“. „Poeţii“ apar astfel ca principali „turnători“ ai patimilor fierbinţi în formele iubirii. Or, iubirea poate fi dragoste doar pînă la un anumit punct: căsătoria. Mariajul aruncă în derizoriul calculelor orice idei de pasiune, iubire, liubov, patimă şi chiar dragoste. „Oftează cioară“, „mai cu foc, cioară“, strigă îndrăgostitul lăutarului care-şi suspină sub fereastră amorul neîmpărtăşit de recea cucoană. Acesta este momentul grandios al iubirii pătimaşe şi patetice, al dragostei fulgerătoare ce aleargă nebuneşte prin toate părţile trupului, al liubovului înduioşător ce sensibilizează pietrele şi sfărîmă chiar şi inimile babelor încarcerate în raţiunile zilei de mîine.

Avîndu-l în minte pe Erotocritos (opera lui Vincenzo Cornaro, adaptată de logofătul Petrache (1787) şi mai apoi de Anton Pann (1837), amantul închipuit se foloseşte de vers şi cîntec pentru a-şi transmite sentimentele nu numai unei presupuse iubite, ci lumii întregi. Şi cum „glasul“ nu-i este dat oricui (şi nici cutezanţa), folosirea lăutarilor devine aproape indispensabilă. Răsună uliţele, mahalalele şi satele de „Acest foc ce arde-n mine / Ca într-un cuptor nestins, / Draga mea, de la tine, / de la tine s-a aprins“. Sau „Inimioara mea din mine, / Cum se frige pentru tine! / N-are altă mijlocire / La cumplita-i pătimire.“ Acest joc platonic al iubirii îmbogăţeşte şi dezmiardă sufletele rătăcite în „sentimenturi“ şi trăiri felurite, pierdute în dorinţe iluzorii şi speranţe intangibile, dar care ţin aprins focul amorului, smintesc şi amăgesc bietele trupuri prea dornice de desfătare pentru a mima minima apărare. Îndrăgostit de ochi şi chip, adică de ceea ce poate cunoaşte, bărbatul se avîntă în construirea propriei îndrăgostiri şi se lasă încurajat de o privire galeşă, de un zîmbet molatic sau de un sîn uşor dezgolit. Toată această mistuire de sine este uneori „condimentată“ de cîteva ţucale neprimitoare, de cîini neprietenoşi sau de părinţi rigizi, şi rareori puşca stinge, în noapte, viersul cel duios al îndrăgostitului mult prea insistent. Cît despre „cadră“… n-o prea întreabă nimeni dacă ar vrea să fie admirată, cîntată, curtată, fluierată la poarta mare; şi nici nu prea poate să „cînte“ ea însăşi la fereastra vreunui june, că n-ar mai fi dragoste, ci „prea lucru nebunesc şi curvesc…“. Şi cînd îi place… cîntecele încetează pentru a lăsa loc patimilor consumate în fînuri şi poduri, în crînguri şi hore, pe laviţe şi prispe. Secretul şi nevoia de aparenţe sporesc intensitatea sentimentelor şi fac ca o simplă atingere să capete dogoarea unei zile fierbinţi de vară...

…şi totul ţine pînă la apariţia găvanului (cum avea să profeţească Anton Pann), aşa… cam un an… o recunoaşte şi Biserica prin glasul arhimandritului Dionisie Romano care explică cum „se stinge focul dragostei“ metamorfozînd simţăminte şi caractere… Şi peste iubire se aşază obişnuinţe, frici şi singurătăţi, necesităţi alimentare, griji şi ofuri, temeri şi spaime, vorbele altora şi părerile tuturor şi multe alte lucruri care pervertesc definitiv şi iremediabil frumuseţea extazului. Şi ce urmează? Ar putea fi dragoste dacă acceptăm că acest concept încorporează şi alte ingrediente ca, de pildă, devotament, fidelitate, ceva afecţiune; şi „fericiţi“ se vor simţi cei ce vor topi pasiunea în statornicie. Ar putea fi plictiseala nefericitei convieţuiri, acolo unde liubovul se topeşte cu totul, păstrînd doar conturul platitudinii. Ar putea fi incitanta descoperire a celeilalte laturi de sine, acolo unde fermentul pasiunii explodează în stimulatoarea ură, smintind spiritele şi luînd minţile.

„Iubiţi responsabil“, îşi sfătuia, mai deunăzi, un bun profesor de al meu studenţii. O fi iubirea asta responsabilă benefică pentru noi toţi, dar parcă nu are prea mult farmec... ci doar multă, mult prea multă raţiune. Şi mai seamănă ea oare a liubov?

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Mai multe