Cîntecelul şi Catedrala
„Ce mai freamăt, ce mai zbucium!” – scria Poetul. Era vorba despre lupta dintre Mircea cel Bătrîn şi Baiazid. Freamătul şi zbuciumul s-au iţit şi acum (în ziare, pe site-uri, pe Facebook, la televizor), deşi nu e vorba despre nici o luptă, ci despre un biet cîntecel. Sau, cum spune Mircea Cărtărescu, „o poezie cîntată”: „Despre smerenie” cu trupa Taxi.
A ieşit o întreagă tevatură. O sumedenie de oameni – de la politicieni la artişti şi de la teologi la simpli cetăţeni – au simţit nevoia să-şi dea cu părerea. Asta e bine. Se numeşte dezbatere şi e starea normală a oricărei societăţi libere, democratice şi pluraliste. Numai că tonul şi stilul au fost, în multe cazuri, cel puţin neadecvate. Cineva a dat un lung citat din Evanghelie, reproşîndu-le celor care au apărut în videoclip că “n-au înţeles nimic” şi că au deturnat sensul Scripturii. Altcineva i-a făcut direct “oameni de nimic”, fără credinţă. Altcineva a vorbit despre “propagandă împotriva bisericii majoritare”. S-a mai vorbit despre manipulare şi despre un “manifest muzical-ideologic”. Şi multe altele. Între timp, videoclipul a fost văzut, pe YouTube, de mai mult de un milion de persoane, iar purtătorul de cuvînt al BOR a spus că, de cînd a apărut cîntecelul, donaţiile pentru Catedrală au crescut. S-ar părea că toată lumea iese cîştigată, nu? Căci o altă trăsătură a societăţilor libere, democratice şi pluraliste este că prin dezbatere se ajunge la soluţia cea mai avantajoasă pentru binele public. Ei bine, nu.
Am senzaţia că dezbaterea n-a fost chiar dezbatere, ci mai degrabă o sumă de reacţii cam nevricoase şi neadecvate. Asta pentru că cei mai mulţi n-au avut în vedere că este vorba despre o poezie cîntată, un text care nu trebuie luat ad litteram, ca un discurs politic sau un text administrativ. E “un mesaj poetic, nu unul tăios ideologic”, a explicat Mircea Cărtărescu. Or, cei mai mulţi dintre cei care şi-au dat cu părerea l-au privit ca pe un text ideologic. Să fi uitat ce-au învăţat la şcoală despre instrumentele cu care se citeşte/analizează textul poetic? Să nu fi înţeles nimic despre metaforă, alegorie, parabolă şi alte asemenea noţiuni care – totuşi – se predau încă din gimnaziu? Nu-mi vine să cred. Cred mai degrabă că asta e atmosfera dominantă a societăţii româneşti: o atmosferă de neîncredere, de nervozitate, de lipsă cronică a dorinţei de dialog şi de înţelegere a opiniilor diferite. La un cîntecel se răspunde cu citate din Biblie şi cu arderea unei cărţi.
Proprietatea termenilor s-a pierdut: la metafore nevinovate se răspunde cu cuvinte grele (manipulare, propagandă, manifest), din cu totul alt registru. Unui text care, la urma urmei, nu face decît să pună puţin pe gînduri (şi încă pe un ton lejer, ironic şi autoironic, detaşat şi relaxat) i se răspunde cu o gravitate demnă de o cauză mai bună. De unde vine acest tip de reacţie disproporţionată? Nu ştiu să dau un răspuns, dar am o ipoteză. De ani buni, spaţiul nostru public – oricum cam prăpădit şi necopt, după cîteva decenii de comunism şi două decenii şi jumătate de tranziţie bezmetică – e plin de reacţii emoţionale, de nervi etalaţi te miri cînd şi de ce, de vorbărie multă şi fără şir. Şi dominat de televiziune, unde aşa-zisele talk-show-uri sînt exemple perfecte despre cum nu se face o dezbatere. Oamenii nu mai ştiu să dezbată, să argumenteze, să-l asculte pe celălalt, să răspundă cu măsură. Iar privitul mult la televizor, pe lîngă stîrnirea emoţiilor negative, are şi alt efect pe termen lung: stimulează nongîndirea, cum bine spune Giovanni Sartori, un ilustru politolog italian.
Reacţiile disproporţionate la un biet cîntecel mi se par un caz tipic de nongîndire: e fără logică şi fără sens ca, unuia care îngînă un refren, să-i dai cu ditamai catedrala în cap. Mă tem că acest mic episod arată cît de puternic funcţionează încă, în societatea noastră, vechiul principiu (aplicat cu osîrdie în vremea stalinismului) “cine nu e cu noi e împotriva noastră”.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
Fotografie de Marius Georgescu