Cînd singurătatea…
Singurătatea e un fenomen la fel de întîlnit cum e corupția. Tot ca aceasta, momește pe toată lumea, nu ține cont de sex, statut social, frumusețe, vîrstă, inteligență sau personalitate. Îi afectează pe bogați și săraci, pe dive și pe șomeri, deopotrivă. Nu îți poți opri admirația pentru detașarea cu care se cuibărește în sufletele oamenilor.
Și, tot așa, cum există corupție fără corupți, la fel există și singurătate fără oameni singuri.
O simți în aer cînd ieși la terase și în cluburi, îi discerni prezența discretă plutind pe Facebook sub măștile de ocazie, îi ghicești natura proteică îndărătul unui zîmbet de pe Instagram sau într-un selfie în lift, dar, ce să vezi, nimeni nu o cunoaște, nimeni nu îi localizează epicentrul.
Ea este și nu este.
Singurătatea e un subiect tabu. Cu greu vei întîlni oameni care să accepte că singurătatea a devenit chiriașul lor statornic, că, prin prezența ei tăcută, le macină certitudinile sau le roade însăși temelia existenței. Despre ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă, pretinde Wittgenstein. Într-un registru conversațional intim, singurătatea e un soi de boală rușinoasă, pe care nu e de bonton să o pomenești. Cine o aduce în discuție, o face cu infinite precauții, nu cumva să se creadă că se confruntă cu altceva decît o ușoară indispoziție. E și singurătatea acolo, încearcă să-și facă de cap, dar eu, poftim, rîd, fac sport, ascult muzică, merg la concerte, plec la Paris, ies cu prietenii la restaurant, n-am treabă…
Numai că singurătatea nu se sinchisește de șmecherii de bîlci. Te lasă să te fandosești în voie și-și ia partea cînd va veni sorocul.
În primă fază, îndărătnicia cu care i se refuză singurătății evidența seamănă cu fundamentalismul sectelor religioase care nu admit că Occidentul ar fi altceva decît decadență și materialism. Cum ziceam, e o mică răceală, nimic mai mult…
Cu toate acestea, dacă singurătatea adunată în piepturile oamenilor de-a lungul și de-a latul globului pămîntesc ar avea posibilitatea să se dezlănțuie, țipătul lor însumat ar zgudui Calea Lactee. Și ar da serios de gîndit Dumnezeilor ce o ocrotesc.
Despre singurătate nu atenționează nici o etichetă de pe nici un produs. Nici un panou publicitar. Nici o reclamă la televizor. Nu se compară gravitatea singurătății cu a fumatului. Singurătatea nu conduce la maladii în stadii terminale, nu provoacă impotență, nici probleme la naștere. Nici măcar nu e o durere fizică propriu-zisă. Ea doare, dar nu poți spune ce și unde te doare. Cei atinși de singurătate stau noaptea cu ochii-n tavan, dar nu pot explica ce e interesant acolo. Îl privesc, se foiesc, se uită la televizor, mereu cu locatarul chircit în ei. Cîinii urlă a pustiu, singurătatea e urletul unei dureri revărsate în pustiu. Țipătul neauzit al unei flori ce ofilește. Și murmurul unei lacrimi uscate.
Cum nu există o trecere clară de la starea de conștiință la vis, care ar fi continuarea vieții într-o formă dezgolită de spaimele, dorințele și trăirile cenzurate în timpul zilei, într-un mod asemănător nu există o demarcație netă de la trăirile calculate pe care le oferă în societate persoana singură la gîndurile tăcute de acasă. Totul curge liniar, cu excepția make-up-ului, la care se renunță. Acasă se lasă întrucîtva garda jos, iar controlul asupra sinelui e mai puțin strict. Voința, care dictează zîmbetul și celelalte eforturi impuse de socializare, își trage sufletul. Sufletul, la rîndu-i, se întreabă dacă se trage dintr-o inimă vitează și cît va mai rezista.
Singurătatea devine periculoasă cînd întrebările avansează în spirala unei spaime criptate.
Dacă singurătatea se prelungește, se întîmplă că ea străpunge subit carcasa dură a rutinei și a chipurilor atent meșterite, iar tu, spectator de ocazie, luat prin suprindere, o urmărești cum se exhibă prin manifestări tulburătoare, emanând din regiuni obscure ale vieţii interioare a celuilalt. În atare momente, printre fragmente de intuiții, afli că indispoziția sau răceala de care se plîngea ascunde simptome mult mai grave…
De regulă, cînd singurătatea e admisă, e însoțită de un abandon total, vine ca o recunoaștere a unei vine (vina de a se simți singur) pentru care nu poate fi găsită o răscumpărare. Mărturisirea îl transformă pe individ, oricare i-ar fi vîrsta, în copilul neajutorat și speriat că buba nu mai trece. Singurătatea îndelungată preface pe oricine într-un orfan al universului, pe care nici o alinare nu îl poate consola.
Sau poate nu e așa, dacă acordăm atenție multelor panacee care distrag gîndurile de la posacul locatar interior: muzica, profesia, cluburile, sportul, călătoriile, filmele, hobby-urile, vinul sînt analgezice universale, dar au efect provizoriu și trebuie administrate constant. În plus, ca orice medicament întrebuințat periodic, își pierd din proprietăți după o întrebuințare lungă.
O pandemie automotivațională de interminabil succes e cea care aruncă în derizoriu impactul negativ al singurătății asupra echilibrului uman grație afecțiunii prietenilor și a faptului că, indiferent cît de dureroasă ar fi experiența, totuși „ai două mîini, două picioare”, iar alții stau mult mai rău. Mantra aceasta, repetată obstinat, ia cu asalt moralul oamenilor și se vrea a fi un catalizator de energii pozitive. Ideea e că trebuie să fii recunoscător pentru celelalte lucruri frumoase din viața ta. Și sigur că ești, sigur că e un lucru bun să fii sănătos și să știi că te poți baza pe cei apropiați, totuși, singurătatea nu e mai puțin singurătate doar pentru că nu ai cancer, pentru că ai un job mișto, pentru că în Etiopia oamenii nu au ce pune pe masă, iar prietena cea mai bună e alături de tine cu sfaturi și priviri consolatoare.
De altă parte, sînt persoanele care iau singurătatea ca o stare de fapt, înțeleg că face parte din viața lor și merg cu ea la braț, cum făcea pe vremuri Anna de Noailles cu Marcel Proust. Nu își cosmetizează trăirile, nu își tranchilizează inima cu substanțe euforice, nu caută orice pretext să se distreze, nu evită să petreacă timp cu sine, nu apelează la subterfugii pentru a minimaliza importanța singurătății, nici nu o exagerează. Se uită fix în ochii ei și, recunoscînd în aceasta un inamic redutabil, dar placid, inexpresiv și molîu, ca o masă de gelatină invizibilă ce te acoperă pe dinăuntru pentru a-ți îngreuna zîmbetul și zenul, o tolerează cu optimismul cumpătat al convalescentului care, după o boală grea, speră la o însănătoșire grabnică.
Cum apare singurătatea?
Ca să nu ne pitim după deget, responsabila principală pentru pocinogul aflat în discuție e cea pe care Nichita Stănescu a asemuit-o unei leoaice tinere, iar Minulescu unui „bibelou de porțelan”. Spre a fi și mai preciși, singurătatea are legătură, de fapt, cu absența leoaicei din peisaj și cu prețiosul bibelou fărîmițat în bucățele pe gresia din suflet. Cel mai adesea, oamenii ajung pradă singurătății pentru că n-au parte de iubire şi au dezamăgiri. Cînd singurătatea ia în primire una bucată ființă umană, cota de pariuri la Unibet ca motivul să fie altul decît o mare cantitate de sentimente pe care ai vrea să le oferi, dar nu ai cui (facem abstracție aici de cîini și pisici) e aceeași ca Real Madrid să fie cotonogită de Beșiktaș Istanbul pe Santiago Bernabeu.
Cuplurile se înstrăinează și se cufundă în faimoasa singurătate în doi deoarece măcar unul din ei nu se mai simte dorit, iubit, apreciat sau respectat. Fiindcă au un statut asumat, cei aflați în relații mai intime cu singurătatea decît cu partenerul au șanse sporite să se identifice pe scena socială cu niște actori pierduți în roluri tandre de cuplu și mai puțin cu niște ființe ce îşi trăiesc propriile sentimente (refulate, în mare parte). Unii își interpretează partitura cu atîta abilitate și convingere încît copleşește realitatea. Dar germenele singurătății, cu rînjetu-i anost, stă neclintit la pîndă. Și nu se grăbește nicăieri.
Cu cît așteaptă mai mult, solul va fi mai fertil, sămînța va dospi mai ușor. Cine își ignoră singurătatea, nu îi cunoaște răbdarea. Mai devreme sau mai tîrziu, își va înhăța victima. Imobilizînd-o într-o țesătură vîscoasă și lipicioasă. Scopul ei e să-ți gravitezi existența în jurul său. Tînjește în tăcere să te facă sclavul ei cum parvenitul aspiră să emigreze în societatea înaltă.
Să devii fantoșa singurătății, devorat de aceasta, e imaginea sepulcrală care dă frisoane tuturor celor amenințați de spectrul acesteia. Ironic, singurătatea e un concubin devotat. Însă nu are pic de carismă. Plictisește profund. E atît de fadă, că doar petrecînd mult timp în compania ei ajungi să apreciezi telenovelele. Sau emisiunile de cancan și divertisment romînești.
„Prostul gust te împinge la crimă”, zice Stendhal. Dar pînă acolo să nu uităm că singurătatea e cea care, de multe ori, te împinge spre prost gust.
Neavînd vreun atu special de partea ei, în afara unei îndărătnicii impresionante, singurătatea nu te va părăsi niciodată de bunăvoie. Tu trebuie să o părăsești. E mult de muncă, într-adevăr. Și, știți și voi, sînt multe lucruri care se pot cumpăra pe lumea asta, dar să dai un șut în cur singurătății e neprețuit. Munciți la asta!
Pînă la urmă, viața e frumoasă.