Cînd mergi prin pădure

Acest text reprezintă „Cuvîntul înainte” al antologiei scriitorilor nevăzători din România, Constelaţia Homer – antologie, notă asupra ediţiei, cuvînt înainte şi note bio-bibliografice de Radu Sergiu Ruba, Editura Tipo Moldova. 

O antologie a scriitorilor orbi aşezată sub zodia tutelară a lui Homer poate părea un demers cel puţin insolit. Operează, printre muritori, afinităţi ce cristalizează anumite tipuri de inconştient şi imaginar colectiv în virtutea cărora se pot alcătui volume, bunăoară, ale poeţilor portughezi, germani, turci, tahitieni, români sau uzbeci.Alte antologii pot avea la bază cîmpuri gravitaţionale comune precum stilul, programul artistic, generaţia, orientările extraliterare asemenea celor politice, etice, confesionale şi chiar profesionale. Niciodată nu va fi exclusă şi nici pe deplin absurdă o antologie a poeţilor mineri şi cu atît mai puţin una a vînătorilor, intitulabilă de pildă, ca o răcoritoare revanşă, „Lyricokinegeticos”.

Dar ce instanţă estetică sau de altă natură ar putea să-i reunească pe nişte scriitori care se întîmplă să fie lipsiţi de vedere? Orice s-ar crede, în cazul unor astfel de autori, amprenta eului prevalează consistent asupra experienţei comune a cecităţii. Fiecare percepe universul şi îl interpretează în felul său, conştiinţă care, transpusă în plan literar, produce formule dintre cele mai diverse, de la paseism la avangardă. Intervine aici, cu siguranţă, mai degrabă experienţa culturală decît cea existenţială a autorilor. Pentru orice nevăzător, informaţia culturală precede, de multe ori, impactul cu realitatea corelativă. Chiar şi atunci cînd călătoreşte exotic, cecitatea nu străbate o varietate de spaţii, ci o sumă de momente, locuite fiecare de cîte o informaţie cu amprentă proprie. Nicăieri, ca în cazul orbilor, nu se potriveşte mai bine vorba adîncă a lui Heidegger: „Cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure".

Farsele libertăţii

Jorge Luis Borges, vorbind cu temei din proprie experienţă, susţine că „cecitatea este un mod de viaţă ca toate celelalte”. Are, fireşte, dreptate în privinţa conţinutului existenţei. Nevăzătorii au aceleaşi gînduri, concepţii, aceleaşi sentimente, urmăresc aceleaşi ţeluri ca toţi oamenii, iar, dacă se face abstracţie de amănuntul lipsei vederii, se poate spune că-i bate acelaşi noroc istoric ca pe toată lumea. Numai că modul de a ataca adevărurile vieţii, tehnica de luptă cotidiană, strategiile, tactica de luare în stăpînire a realului şi de păstrare a acestuia sub control se întîmplă să fie, nu de puţine ori, semnificativ diferite.

Cecitatea reprezintă, în primul rînd, o limitare a independenţei individuale. Deoarece văzul nu este cel mai inteligent dintre simţuri, orbirea nu blochează deschiderile spirituale, ci doar presară lumea cu obstacole mecanice. Pentru atingerea ţintelor, este nevoie de ocoluri şi de escaladări. Dar fiinţa individuală se mobilizează din toate puterile şi din adîncurile sale pînă atunci nebănuite pentru a recupera handicapul său de independenţă faţă de realitatea contingentă. Se dezvoltă magnific memoria, se rafinează auzul şi se specializează în vederea identificării prin ecolocaţie a obstacolelor ambientale. Raportul emoţional teamă-curaj se modifică în favoarea indiferenţei, de vreme ce şansele de anticipare a pericolului sînt mult mai reduse. Spiritul se repliază pe poziţiile întărite ale ordinii, ale referinţelor exacte şi reprezentărilor geometrice. Un orb dezordonat cade în umilitoare dependenţă în primul rînd faţă de obiecte, se agită, rătăceşte, devine umbra însăşi a derivei. Tot spiritul este cel ce deplasează accentele de pe determinaţiile spaţiale ale fiinţei pe cele temporale, interioare. Nevăzătorul are la îndemînă mai multe ore spre a sta la taină cu sine însuşi, iar cel contemporan este independent de televiziune şi de alte artificiale videoinvazii cronofage. Este adevărat că el nu se poate despărţi uneori de radio. Dar acolo primează cuvîntul, sintaxa, silogismul şi înţelesurile obţinute după decantarea frazei în timp.

Apar însă şi complexele de inferioritate, descurajarea în faţa mediului fizic, teama în faţa contextului uman, retractilitatea, refugiul în carapacea microcosmosului egalilor, adică al celorlalţi orbi. Apar şi complexele de superioritate excesiv revendicative, poate să intervină şi delăsarea, complezenţa în atîrnărea faţă de cei din jur şi lunecarea în alte dulci iresponsabilităţi precum singurătatea sterilă, vegetativă, înduioşarea de sine, demobilizarea, ruinarea perspectivelor şi mortificarea cutezanţei, vieţuirea minoră.

Orice nevăzător crede şi speră în progresul tehnologic. Şi nu este vorba numai despre cei care visează la ochii bionici ai viitorului, ci despre conştiinţele mai realiste vizînd echipamentele care, în relaţia omului cu munca şi hobby-urile, anulează complet incidenţa cecităţii: ordinatoare cu afişaj braille sau cu voce sintetică, citindu-şi singure ecranul, maşini de citit şi reprodus orice carte cu aceeaşi voce artificială, mijloace electronice de comunicare sau de deplasare autonomă în mediul ambiant etc. Această tehincă ajută şi intermediază demersul uman. Maşinile nu vor înlocui la propriu niciodată contactul direct, vizual al individului cu lumea. Dar, în virtutea valorilor şi a scopurilor vizate, vor putea să ia în stăpînire realitatea, dacă nu cu aceeaşi spontaneitate ca ochiul, cel puţin cu aceeaşi eficienţă şi, în orice caz, cu un plus de rigoare.

Biografia instrumentală a textului

Foarte adesea, nevăzătorul abordează concretul contingent prin intermediari, o persoană sau un echipament auxiliar. Chiar şi atunci cînd scrie manual, el are nevoie de două instrumente, iar textul său înaintează pe hîrtie în două direcţii opuse: de la dreapta la stînga, apoi de la stînga la dreapta.

Se ştie îndeobşte că alfabetul tactil punctiform a fost creat de adolescentul orb francez în vîrstă de 16 ani, Louis Braille (1809-1852). În lumea nevăzătorilor, el are un caracter universal, dispune aşadar de harul de a fi spiritualizat frontierele lingvistice şi culturale. Numai codurile matematice au mai izbutit o asemenea performanţă. Scrierea braille nu depinde de tradiţia caligrafică a vreunui popor şi nici de dependenţa sa senzorială faţă de fenomenologia regională a luminii. Alfabetul constă în combinaţiile posibile, într-un cadru geometric dat, a şase puncte. Se obţin astfel 64 de semne, inclusă fiind aici şi absenţa semnului cu rol de pauză între cuvinte. Se pare că inteligenţele superioare nu au nevoie de un cod mai sofisticat pentru a comunica. Conturul geometric al alfabetului este dat de grupul maxim de şase puncte dispuse ca un dreptunghi cu verticala de trei şi orizontala de două puncte.

Un cadru de metal sau de plastic compus din două jumătăţi care se deschid una asupra celeilalte precum o carte fără file, poartă numele de „placă”, în franceză „tablette”, în engleză, „frame”. Hîrtia groasă pentru scris se introduce între cele două „coperţi", este închisă şi fixată înăuntru. Coperta de deasupra arată ca un fagure, străpunsă cum este de şirurile de celule dreptunghiulare de şase puncte. Un instrument maniabil numit „punctator”, confecţionat de obicei din lemn şi prevăzut cu un ac bont, perforează hîrtia cu numărul de puncte şi în configuraţia necesară fiecărei litere. Operaţiunea se produce în interiorul fiecărei celule, mergîndu-se de-a lungul rîndului, însă de la dreapta la stînga, întrucît perforarea se efectuează de sus în jos. Cum hîrtia este astfel străpunsă şi cum punctele apar pe partea opusă, la extragerea foii din placă, este nevoie ca aceasta să fie întoarsă pentru a putea fi citită cu degetele de la stînga la dreapta.

Procedeul este lent şi anevoios. Pentru un scriitor fiind aproape falimentar, întrucît el nu-şi poate corecta sau consulta fără riscuri tehnice textul decît după încheierea paginii şi extragerea acesteia din dispozitivul de fixare. Şi totuşi, există nevăzători, mai cu seamă printre cei în vîrstă, care îşi redactează scrierile literare în acest mod, cu răbdare, cu un calm infinit şi cu ţîrîitul continuu, ca o picurare, al punctatorului.

Alţii recurg la maşina de scris în braille, mult mai rapidă, dar nespus de zgomotoasă, risipitoare de inspiraţie. Alţi scriitori fără vedere fac apel la secretari benevoli sau improvizaţi şi ajung, în cele din urmă, să-şi verifice textul prin intermediul umorilor acestora.

Recurgeau unii într-o vreme (o mai fac şi astăzi) la temperamentul reportofoanelor, dar mai mult pentru note, pentru captarea secvenţelor fulgurante suind din memorie ori năpustindu-se dinafară. Intervine însă şi aici teroarea timpului: notele căutate sînt greu de regăsit, banda, analogică sau digitală, trebuie alergată steril înainte şi înapoi, amplasamentul unui reper ajunge să depindă prea mult de minutele consumate cu rularea şi derularea. Să presupunem că avem un prozator orb care-şi declamă naraţiunea în faţa microfonului. El va trebui să apeleze şi la alte mijloace spre a definitiva textul, va insera noi secvenţe vocale copiind şi recopiind. Nu-i va fi deloc uşor, dar nici nu este obligatoriu să eşueze. Oarecum asemănător a procedat şi a izbutit rapsodul Ion Blăjan (1911-1975) în romanul său autobiografic „Omul cu ochelari negri”, ed. Albatros, 1965. Obişnuia să-i dicteze textul unui prieten, profesorul Sava de prin părţile Blajului, iar acesta îi prezenta fragmentele lui Ion Brad care, pe alocuri, intervenea la nivelul stilului. Literatura română a avut astfel parte de un roman fermecător publicat iniţial în zece mii de exemplare şi reeditat în 1972 şi la centenarul autorului, în 2011.

Dar aventura prozatorului ce nu-şi controlează vizual textul este încă departe, foarte departe de finalurile fericite.

Litere claustrofile

Cei mai mulţi scriitori orbi compun însă direct în memorie, mai cu seamă poezie. Textul se aşterne vers cu vers. Mnemosina, care aici acţionează într-adevăr ca o mamă a muzelor, revine asupra textului, îi măsoară sonoritatea, ritmul şi se aventurează înainte în îmblînzirea limbajului, a logosferei, cum ar spune Roland Barthes, căci, să nu uităm: „cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure”.

Numai în temniţele politice ale comunismului se mai scria literatură în acest fel. Este o soluţie a spaţiului închis, a constrîngerii la viaţa insulară, recluzionară, milimetrică, a replierii asupra eului propriu, tehnica distanţei anilor-lumină pînă la suprafaţa lumii obişnuite, calificată prin contrast drept lume exterioară. Este fizica şi metafizica interiorizării realului, a comprimării spaţiale, a dilatării timpului şi a călătoriei pe loc. Senzaţiile există, dar numai ca reprezentări regizate de memorie,, ca amintiri, ecouri de mai demult, totul funcţionează însă într-un mediu nu atît transparent, cît translucid, o incintă de acvariu asupra căreia guvernează discreţionar ochiul interior.

Tocmai plonjeul, cu scriitură cu tot, în sine, în memorie, la discreţia reprezentărilor rebele, a scurtcircuitelor cromatice şi a flamelor acestora, îl determină pe scriitorul orb să practice cu predilecţie poezia, pe cea clasicizantă mai ales, chiar în maniera parnasiană a sonetistului Mihai Codreanu, poezie cu euritmii şi armonii de maree. Dar şi proza scurtă, de regulă, cu subiect atemporal, piesa micronic şi îndelung şlefuită care să aibă un anume sunet al ei, giuvaericale în maniera povestirilor lui Borges unde, chiar dacă vine vorba despre bandiţi şi infamii abominabile, personajele sînt mai degrabă principii, iar lumina cade precumpănitor asupra barocului armelor şi a rococoului coafurilor.

Ochiul, în schimb, poate să panorameze paginile, să simultaneizeze textul, să revină instantaneu asupra scriiturii, să ciugulească din imagini, să lanseze noi conexiuni şi să-i redea inspiraţiei pulsul. Ochiul scuteşte memoria de eforturi. Lectura vizuală survolează textul, lectura cu degetele, literă cu literă, îl surmontează. Cea dintîi strînge paginile în sinteza sa, în misiunea sa de recunoaştere, cea tactilă descoperă şi analizează terenul asemenea cercetaşului.

Iată una din cauzele pentru care era clasică a braille-ului a produs puţini romancieri nevăzători. Posibilele carenţe în experienţa junglei sociale a unor oameni care, de obicei, trăiesc izolaţi, nu reprezintă o explicaţie suficientă, cîtă vreme alţi singuratici, servindu-se însă de pilotajul privirii, au reuşit în planul romanului şi cîtă vreme există şi formula romanului experimental. Cel mai bine pare să i se potrivească unui scriitor orb ipostaza mitică de aed care, asemenea lui Homer, se acompaniază la harfă, ritmîndu-şi armoniile interioare şi se serveşte admirabil de memorie în depănarea aventurilor. Cînd memoria mai dă şi rateuri („quandoque bonus dormitat Homerus”), amănuntul nici nu mai prezintă importanţă, cîtă vreme, în schimb, poezia este permanent susţinută şi opera astfel salvată.

După trei mii de ani

Dar nu vă temeţi, nu deznădăjduiţi! Homer a existat! Este o aserţiune demonstrabilă, utilă în primul rînd naturilor temătoare, expuse uşoarei pierderi a speranţei. Căci lucru mult mai de preţ este ca o fiinţă omenească să domnească de la înălţimile mitului decît să se impună de pe soclul unei vieţuiri în istorie oricît de strălucită. Întru acestea, se întreabă Nikos Kazantsakis: „Să existe ceva mai adevărat decît adevărul? Fireşte că da: legenda. Doar ea conferă nemurire vremelnicului adevăr”.

Iar Homer s-a petrecut aievea prin lume, a devenit legendă, a produs mitul lui Ulise, iar dinlăuntrul acestuia, din inima însăşi a Odiseei, ni se arată iarăşi ca făptură lumească.

Naufragiază aşadar Ulise pe ţărmul Insulei Feacilor. E singur, pierduse totul: prieteni, camarazi, iubită, corabie, soţie, patrie, ba chiar şi hainele de pe el, de vreme ce prinţesa Nausicaa îl recuperează gol de pe plajă. Condus la curtea regelui Alcinoos, este tratat ca un oaspete de seamă şi cinstit cu un mare banchet la care aedul orb Demodocos cîntă faptele deja legendare ale eroilor de la Troia. Ulise îşi aminteşte de ce fusese el cîndva şi de ce ajnsese acum, singur şi fără nume. Îşi trage tunica peste cap şi plînge în blidul de dinainte-i. Mesenii sînt vrăjiţi cu totul de cîntarea aedului, orbul Demodocos nu vede decît imaginile din mintea sa, singurul care înţelege cine este ciudatul naufragiat e regele care-l urmăreşte cu atenţie de la distanţă.

Dar nu este unica revelaţie produsă de acest fragment de epopee. Homer descrie minuţios felul în care Demodocos este condus de braţ pînă în capul mesei de către Pontonoos şi gesturile prin care acesta îi arată unde se găsesc lira, pocalul cu vin şi coşul cu pîine, pentru ca, în timpul interpretării, cînd o osteni, aedul să se poată autoservi. Ei bine, numai un orb cunoaşte valoarea reală a acestor gesturi, numai pe el îl preocupă poziţia exactă a obiectelor de care are nevoie, numai pentru el are atîta însemnătate ca realitatea strict necesară să-i stea la propriu la îndemînă.

Este o scenă care atestă neechivoc petrecerea prin lume a lui Homer şi faptul că Demodocos este un alter ego al său. Secvenţa este perfect vizualizabilă, dar e construită potrivit logicii şi ritmului tactilităţii manuale, cea care face cu putinţă vibraţia şi volubilitatea corzilor, degustarea pîinii şi a vinului, spre frumos curgătoarea rostire a poveştii. În generarea şi controlul ficţiunii, aedul orb se dovedeşte pe deplin independent. El produce şi un efect artistic nemaiatins de atunci în literatura lumii: se plasează pe sine pe aceeaşi scenă, reală şi temporală, cu eroul său mitic Ulise, conştient că şi el,în calitate de poet,de cîntăreţ, de memorie publică,de creator de lumi imaginare, fusese absorbit în mit. Imaginile de la banchetul lui Alcinoos nu sînt decît aura ce înfăşoară şi leagă toate aceste trepte ale verosimilităţii universului.

Abia după trei mii de ani de la Homer şi Demodocos, au reuşit scriitorii nevăzători să pună stăpînire pe eposuri de anvergura Odiseei, deci, a descendentului acesteia, romanul contemporan. Şi asta tot datorită debitării vocale a textului. De această dată însă, în joc s-a insinuat nu glasul pneumo-fiziologic al omului, ci cel neutru, necruţător, electronic, fantastic al maşinii. În faţa ordinatorului cu voce electronică, precum înaintea lui Dumnezeu, toate textele devin egale. Cu programul care preschimbă rîndurile scrise în voce, cu tastatura dominată prin metoda oarbă a dactilografiei, scriitorul nevăzător poate, cu mult mai puţine obstacole fizice în faţă, să scrie roman. Aleargă cu iuţeală de la o secvenţă la alta, reciteşte în mod curent, poate uşor să revină, uşor să renunţe la pasaje şi, mai cu seamă, poate să-şi asculte ori de cîte ori vrea, imaginaţia încorporată în ruloul de papirus electronic de pe monitor. El nu-şi vede nici acum textul, nu şi-l atinge cu degetele... Dar nici nu mai este la fel de dependent de memorie ca înainte. Diferenţa de căpătîi ce apare în momentul creaţiei între scriitorul vizual şi cel non, ţine de prezenţa textului văzut în spaţiu, pe coala de hîrtie în cazul celui dintîi şi de absenţa din spaţiu a textului ori de prezenţa sa precară în cel de al doilea caz. Textul autorului nevăzător se întinde şi se contorsionează în timp, suport nespus de fragil şi de înşelător. Iată însă că vocea umană ritmată de harfă şi vocea electronică accelerată de energiile neutralităţii sale, comprimă timpul creaţiei în mare măsură, proiectînd spre viaţă eposuri de generoasă întindere precum romanul contemporan. Literatura română a spart gheaţa şi în acest punct.

Zidurile Micii Barcelone

O antologie a scriitorilor nevăzători din România se justifică pe deplin, între altele, şi pentru că regimul comunist a dezvoltat, împotriva lor şi a celorlalţi infirmi, o politică a ghetoului social şi profesional, neîncurajînd în vreun chip abolirea ori spiritualizarea acestor bariere. Primele instituţii şi organizaţii ale orbilor din România datează de la începutul secolului XX şi sînt opera reginei Elisabeta. La 1-14 august 1906, ea a înfiinţat Societatea Vatra Luminoasă, iar la 5-18 octombrie 1908, a pus la Bucureşti piatra de temelie a aşezămîntului cu acelaşi nume. La 27 noiembrie 1909, prin decretul regelui Carol I, aşezămîntul a devenit organizaţie de sine stătătoare, susţinută de stat, de persoane fizice şi juridice, dar cu posibilitatea de a-şi promova propria politică de dezvoltare, inclusiv prin înfiinţarea de filiale în ţară. Nevăzătorii şi-au întemeiat ulterior şi alte organizaţii desfiinţate odată cu preluarea puterii de către comunişti. În 1956 însă, regimul a găsit de cuviinţă să dea lumina verde de funcţionare noii Asociaţii a Nevăzătorilor.

Numai că la Congresul de constituire, orbii au refuzat să o accepte ca secretar general pe Laura Cernea. Partidul îi găsise, pentru bătrîneţe, acest post confortabil şi plin de călătorii văduvei lui Ştefan Foriş, tovarăşul de luptă asasinat tot din ordinul partidului, în 1944.

Drept care, în 1958, Ministerul Prevederilor Sociale, organismul guvernamental care îi avea în grija pe infirmii patriei, a găsit prilejul să plătească poliţa pentru neobedienţa orbilor din 3-4 august ‘56. Trupele sovietice tocmai se retrăgeau din ţară şi lăsau pustii o sumă de minunate cazărmi, între altele şi pe cele de la Becicherec, în Banat, pe graniţa cu Iugoslavia, ridicate acolo temeinic de habsburgi şi de unde ruşii îl pîndiseră îndeaproape, ani la rînd, pe „Călăul Tito”. Ministerul Prevederilor şi, fără îndoială, al Previziunilor Sociale, a venit cu soluţia: îi va aduna pe toţi orbii din ţară, de toate vîrstele şi toate sexele, şi-i va interna în lagărul de la Becicherec pentru ca ei să nu mai creeze probleme.

În 1716, după ce Eugeniu de Savoia le-a smuls turcilor Timişoara şi întreg Banatul, habsburgii au declanşat aici o operă vastă de asanare a mlaştinilor, de amenajare a teritoriului şi colonizare a sa cu populaţie catolică. Coborau pe Dunăre în vase poreclite „Cutioaiele din Ulm”, mai ales ţărani germani din Suabia. Dar la Becicherec, puterea habsburgică ce domnea şi asupra Spaniei, a decis să colonizeze catalani, între 1734-1736, aceştia întemeind aici Mica lor Barcelonă. Iar peste două secole şi mai bine, tocmai între zidurile sale, un alt regim colonial avea de gînd să-i interneze pe orbii Republicii Populare Române. Şanse de succes ar fi existat, de vreme ce regimul, tremurînd de spaimă după retragerea ruşilor şi stingerea rezistenţei din munţi, a dezlănţuit aberanta, chiar şi pentru standardele sale, campanie de arestări din anii 1958- '59. În lagărul de concentrare din fosta Mică Barcelonă, nevăzătorii ar fi urmat să deprindă ceva scris şi citit braille, şi cîteva meserii manuale. Li s-ar fi permis să se căsătorească între ei şi ar fi beneficiat de o minimă asistenţă medicală. S-a calculat că toată Ţara Oarbă Românească ar fi încăput între acele ziduri. Nu s-a anticipat ce urma să se întîmple cu copiii născuţi în lagăr şi înzestraţi cu vedere.

Proiectul celor de la prevederile sociale nu a reuşit, deoarece orbii s-au alarmat neaşteptat de repede, s-au organizat şi au trimis delegaţii peste tot, invadînd şi înfundînd cu şomoioagele ubicuităţii lor toate programele de audienţă ale autorităţilor şi începînd să ameninţe ca omul care ştie că nu are nimic de pierdut. Şi pentru că se mai răsculaseră temerar în ianuarie 1952, în Şcoala de meserii de la Vatra Luminoasă, autorităţile simţeau că orbii erau în stare de orice.

Momentul 1958 a reprezentat o culme a politicii rezervaţiei, dar nu o renunţare la ea. Aceasta se practică sistematic de la sfîrşitul războiului, ani în care, în alte ţări, s-au manifestat fenomene de transparenţă şi treptată abolire prin integrarea socială a enclavelor cu deficienţi. În România însă, în această perioadă, copiii continuă să înveţe în şcoli pentru nevăzători, sînt pregătiţi în meserii specifice şi erau repartizaţi pînă nu demult în unităţi productive pentru invalizi. Dar acestea, falimentate fiind cu bună ştiinţă, şcolile de meserii, care-i dresau pe tineri în manualităţi de nivel medieval, au continuat să producă şomeri pe bandă pînă cînd au pierit şi ele fără a fi înlocuite cu altele. Chiar şi cei cu studii universitare sînt admişi ca profesori numai în şcolile pentru deficienţi de vedere sau, dacă nu, gustă deliciile şomajului intelectual. Singuri profesioniştii masajului sînt ceva mai bine pulverizaţi prin peisajul social şi au o suprafaţă mai mare de contact cu lumea.

În 1981, nevăzătorilor din România li s-a interzis accesul în învăţămîntul superior. E limpede că ceea ce stă scris aici negru pe alb rămîne greu de crezut, întrucît o asemenea măsură nu a fost luată nicăieri în lume. Acestea sînt însă faptele, iar dispoziţia partidului a avut un caracter strict secret.

Geometria constelaţiei

Antologia scriitorilor nevăzători din România are, aşadar, trei piloni de susţinere: experienţa cecităţii, Tehnicile exotice ale scrisului şi Politica de segregare profesată în comunism. Pe oricare dintre aceste trei repere s-ar putea înălţa o epopee. Puţin cunoscuţi, scriitorii nevăzători în limba română există. Cei care s-au afirmat deja în largul literaturii au fost ajutaţi desigur de temperamentul lor nonconformist, în niciun caz de vreun context favorizant. Majoritatea însă au publicat puţin sau deloc în presa literară, textele lor apărînd în primul rînd sau în exclusivitate în singura revistă braille din România care, din 1954 pînă în 1990, a purtat numele de Viaţă nouă, iar de la această ultimă dată încoace, se cheamă Litera noastră. Cei mai mulţi sînt poeţi scriind versuri de calitate, dar într-un fel tradiţionaliste, semn şi acesta al penuriei de literatură, mai ales de poezie, accesibilă în versiune tactilă sau audio. Unii dintre autori s-au oprit cu studiile la şcoala profesională, victime ale mecanismului de ratare şi marginalizare amorsat de sistem. Talentul lor însă îi plasează în aristocraţia literelor. Prozatorii s-au orientat mai ales spre literatura memorialistică.

Se justifică de asemenea titlul de Constelaţia Homer dat unei asemenea antologii: o dată, deoarece relaţiile dintre autorii aparţinînd mai multor generaţii, născuţi între primul şi penultimul deceniu al secolului XX, se ţes numai ca „relaţii de constelaţie”, după o fericită formulă utilizată în lingvistică de filologul danez Hjelmslev. A doua oară, fiindcă Homer, cu versurile sale ritmate de dactili, dar şi de fabuloase fapte eroice, îmbrăţişează laolaltă şi liricul şi epicul. Pe legenda existenţei şi a cîntecului său s-a înălţat civilizaţia europeană, iar dacă grecii, copiii măsurii şi ai normei, şi l-au reprezentat ca fiind fără vedere, deci, ieşit din normă, înseamnă că forţa nemăsurată a poeziei sale i-a determinat să-i atribuie un destin de excepţie.

Fie de asemenea ca această ikebana de texte şi de spirite să stea sub înaltul auspiciu al poetei Carmen Sylva, principesă şi regină care a întemeiat pentru orbi o Vatră de Lumină şi care, nepătruns joc al destinului, cînd s-a stins, la 18 februarie 1916, era şi ea aproape lipsită de vedere. O altă rostogolire a zarurilor sorţii a făcut ca, din 1920 şi pînă astăzi, sub şase regimuri politice, şase constituţii, trei regi, trei republici, patru preşedinţi aleşi, un mareşal, un prim-secretar, un secretar-general, patru dictaturi, un răgaz între războaie, un război împotriva celor două totalitarisme ale lumii, parte la est pînă la Stalingrad cu bolşevicii pentru Basarabia şi Bucovina, parte la vest cu naziştii şi cu Horthy pentru jumătate din Ardeal, după a treia pierdere a Basarabiei, a doua pierdere a unei jumătăţi de Bucovină, prima a Herţei, prima a Cadrilaterului, dar după recuperarea ţinuturilor transilvane, ocuparea Budapestei, a Bratislavei şi înaintarea armată pînă aproape de Praga, după doi regi detronaţi, doi şefi de stat împuşcaţi, două reforme agrare, o colectivizare, o decooperativizare, o industrializare forţată, o dezindustrializare pe furate, o ieşire din CAER prin prăbuşirea lui, o intrare în UE prin extinderea ei, o ieşire din Pactul de la Varşovia, o preluare în NATO, plus o tranziţie, după toate acestea, o stradă şi un mic cartier al Bucureştilor au izbutit să preia şi să păstreze numele pe care regina Elisabeta îl dăduse aşezămîntului pentru orbi: Vatra Luminoasă.

Se editează cartea de faţă şi cu speranţa că această Constelaţie Homer va face destulă lumină în jur, cît să se vadă că fiinţa umană nu înaintează în conştiinţa libertăţii decît prin cuvînt. Cuvîntul este o parte constitutivă a acestei fiinţe şi nu un atribut al său, omul se defineşte, se delimitează şi se înalţă pe sine ca operă prin cuvîntul purtător de idei, de noţiuni, de silogisme, de metafore, deflagrator de imagine. Iar de întrupat, numai Cuvîntul se întrupează, nu şi lumina, căci numai Cuvîntul este, întru începuturile sale, izvorîtor de Lumină.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai carte apărută este romanul O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2015.