„Cînd cînţi muzică de cameră eşti mult mai vulnerabil”

– interviu cu Răzvan POPOVICI –

Cea de-a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo se desfăşoară, anul acesta, între 9 şi 25 noiembrie şi stă sub semnul dragostei, intitulîndu-se „Love unlimited”. În concerte numite El Amor y la Muerte, From Russia with Love, I’ve Got a Crush on You, Despre dragoste şi alţi demoni sau Fata şi moartea, îi veţi putea (re)vedea pe Konstantin Lifschitz, Reto Bieri, membrii Ensemble Raro, Erik Schumann sau Andrej Bielow, dar şi muzicieni aflaţi pentru prima oară la festival, precum pianiştii Joanna MacGregor şi Oliver Schnyder, violonceliştii Monika Leskovar şi Boris Andrianov, Cvartetul Rastrelli şi Cvartetul Szymanowski.
Concertele şi evenimentele din cadrul festivalului vor avea loc atît în Bucureşti, cît şi în Iaşi, Timişoara şi Cluj-Napoca. Pînă să porniţi, însă, într-un „voiaj intim în lumea muzicii de cameră”, vă propunem un interviu cu Răzvan Popovici – directorul festivalului.


Cum percepe un muzician-solist diferenţa între a fi într-un concert cu o orchestră, pe o scenă mare, unde există o distanţă faţă de public, în comparaţie cu un concert de muzică de cameră, susţinut într-un spaţiu mai restrîns, mai intim?

Chiar dacă abordarea concertului trebuie să fie aceeaşi – indiferent că e vorba să cînţi într-o sală de 2000 de oameni sau într-un salon cu 50 de persoane –, diferenţa constă în intensitate. Cînd cînţi muzică de cameră eşti mult mai vulnerabil, mai expus, pentru că este un spaţiu mai mic (300-400 de locuri). Deşi simţi energia publicului indiferent de spaţiul în care concertezi, într-o sală mai mică publicul se poate bucura mai mult de artişti. Mai mult, se întîmplă să cînţi într-o sală mică unde eşti mult mai emoţionat, iar într-o sală mare să nu ai nici o problemă. Oricum, fiecare seară e altfel.

Vi s-a întîmplat vreodată să lăsaţi instrumentul să fie condus de o frămîntare sufletească? Să vă zboare gîndul, în timpul interpretării, la o problemă personală, să vă pierdeţi concentrarea?

Da, se mai întîmplă uneori, mai ales cînd ai turnee lungi... Dar depinde mult şi de public. De exemplu, cînd cînţi pentru un public pasiv, neimplicat, trebuie să te aduni, să te lupţi, să te concentrezi. Şi poţi cînta perfect din punct de vedere instrumental, tehnic, dar... e frustrant. În orice caz, publicul nu trebuie să simtă, iar acest lucru ţine şi de talent, şi de experienţă.

Un profesionist nu se mai gîndeşte la mişcările pe care le face cu un instrument, ele curg firesc... Totuşi, care ar fi echilibrul între cît de mult suflet pui şi cît de detaşat trebuie să fii pentru a-ţi păstra tehnica necesară?

Aceasta e o chestiune de experienţă şi de savoir faire. Sînt mulţi, mai ales muzicienii tineri, care încearcă să-şi trăiască sentimentul, dar, dacă îţi pierzi detaşarea, îţi poate ieşi, însă coeficientul de ratare e mare.
Iar important e ca pe scenă să dai totul, întotdeauna, pînă aproape de limită. Dar să ai o tehnică atît de bună, încît să nu depăşeşti acea limită. Mai ales că sînt piese foarte grele, care te solicită enorm. Un compozitor precum Schuman a compus într-un cvartet, de exemplu, toate emoţiile posibile. Dacă îţi mai pui şi tu aceleaşi emoţii acolo, tinzi fie să o duci într-un kitsch groaznic, fie să-ţi pierzi controlul. Totdeauna e un joc – cumva, trebuie să dai tot, dar controlat, într-o anumită măsură, şi detaşat.

Cît de puternică este legătura între un muzician şi instrumentul lui?

Pentru mine, este obiectul cu care mi-am petrecut cel mai mult timp din viaţă. Mai mult decît cu orice prietenă, iubită sau cu familia. Trebuie să ai un instrument care se potriveşte cu personalitatea ta şi cu care să poţi cînta sunetul acela pe care ţi-l imaginezi. Ideal este ca instrumentul să fie o prelungire a răsuflării tale, a corpului tău. Practic, trebuie să fie un tot şi, evident, contează foarte mult instrumentul tău. Eu cînt pe viola mea din 1999. E un instrument nu foarte vechi, o copie după un instrument legendar al lui Gasparo da Salò, ce-i aparţinea profesorului meu care era prim-violist la Filarmonica din Berlin. Această violă ţine piept tuturor Stradivarius-urilor şi Guarnieri-lor instrumentiştilor din ansamblul nostru, deci e perfect. Nu am schimbat-o, pentru că are un sunet plin, violoncelistic, foarte întunecat, iar mie asta îmi place.

Aţi primit-o cadou? Cum a ajuns la dvs. această violă?

E o poveste incredibilă... Pînă la urmă a fost cadou, da. Profesorul meu se mutase de la Berlin la Freiburg şi a descoperit această violă în dulap. I-o dăduse un lutier din Japonia să o încerce. Şi el a uitat-o în dulap, iar acel domn nu a mai dat niciodată un semn. Apoi mi-a dat-o mie, am încercat-o, mi-a plăcut, se potrivea foarte bine. Aşa că mi-a spus să o păstrez, urmînd ca, odată reîntors în Japonia – unde mergea în fiecare an – să îl caute pe lutier, să afle cît costă, să-mi spună, o plăteam... şi gata. Dar, deşi s-a dus acolo de mai multe ori, nu a mai dat peste acest domn. Astfel, mi-a spus că, nefiind viola lui, nu trebuie să-i plătesc lui nimic şi asta a fost.

Ce inspiră mai mult un muzician?

Greu de răspuns... Totul. Poate fi acoperişul acela frumos, de pe vila aceea veche, sau casa distrusă din colţ, poate fi o fustă scurtă (rîde), o conversaţie, un tablou. Eu, fiind mereu pe drumuri, trebuie să fiu deschis. Cu cît umbli mai mult, cu atît eşti mai treaz, mergi cu ochii mai deschişi. Şi cu cît eşti mai treaz, cu atît poţi profita mai mult de lume.

Îţi trebuie o anumită stare pentru a asculta muzică clasică, în general?

Fireşte. Pentru mine, de exemplu, cînd se pune la o petrecere muzică clasică, s-a terminat, pentru că ea trebuie ascultată. Normal că poţi pune în surdină, dar depinde ce. Dacă pui o Sonată tîrzie a lui Schubert sau Impromptu de Brahms sau Pasărea de foc de Stravinski, asta nu e muzică de fundal. După părerea mea, această muzică are nevoie de linişte şi are impactul maxim asupra omului cînd acesta o ascultă.
De aceea, şi cînd vine vorba despre festival, e important cum faci programul, care e prima piesă prin care oamenii – veniţi de la birou, de pe stradă – intră într-o atmosferă anume... Mai mult, în timpul concertelor, am făcut astfel încît oamenii să nu se mai mişte în timpul spectacolului, să nu mai sune mereu telefoanele mobile, aparatele de fotografiat şi camerele video să fie silenţioase...

Referindu-ne la ediţia de anul acesta, în afară de concertele propriu-zise, ce mai cuprinde programul festivalului?

De-a lungul timpului, am avut ciocolată, vin, ceai SoNoRo... (rîde) Anul acesta lansăm un nou disc – Love Songs. Am vrut impact în întreaga lume, cu distribuţie mondială – noi, cu SoNoRo Records, avem doar distribuţie locală –, astfel că am decis să-l facem cu Solo Musica. E un label mic, dar foarte bun, din München, unde noi înregistrăm cu Ensemble Raro. Pe disc sînt piese de Brahms şi Dvořák, la patru mîini, înregistrate de pianiştii Diana Ketler şi Konstantin Lifschitz. Iar violonistul Andrej Bielow şi cu mine cîntăm cîteva mici intermezzo-uri, pentru a „rotunji” programul... Discul a fost lansat, worldwide, la începutul lunii octombrie. În România îl lansăm la Cercul Miliar Naţional, într-unul dintre concertele festivalului, pe 12 noiembrie. Iar apoi va fi găsit la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost, plus în cîteva puncte private – gen Violeta’s Vintage Kitchen şi altele.
Apoi, pe 20 noiembrie avem o proiecţie de film, împreună cu TIFF-ul, la ArCuB – filmul se cheamă Noseland şi este un mockumentar despre festivalul lui Julian Rachlin, renumitul violonist lituaniano-vienez, care a creat un festival extraordinar la Dubrovnik, în Croaţia, intitulat „Julian Rachlin and Friends”, unde nu numai că aduce muzicieni foarte buni (mulţi dintre ei au fost sau vor veni şi la noi), dar a cooptat şi actori extraordinari, precum John Malkovich sau Roger Moore, ceea ce oferă festivalului o amploare şi mai mare. De asemenea, după proiecţie vom avea o sesiune de Q&A („Întrebări şi Răspunsuri”) cu Sebastian Leitner (unul dintre realizatorii filmului), cu Tudor Giurgiu şi cu mine.
Vom avea şi o expoziţie de fotografie, care păstrează tema festivalului (semnată de Voicu Bojan, Vlad Eftenie şi Cornel Lazia), fiind găzduită, între 14-21 noiembrie, atît la Muzeul Ţăranului Român, în Bucureşti, cît şi în frumoasa Casă TIFF de la Cluj.
Apoi, un eveniment care mă bucură foarte mult este Salonul Literar, organizat în parteneriat cu Dilema veche, unde voi avea alături nişte oameni minunaţi (Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Marius Chivu, Tudor Giurgiu, Alec Bălăşescu) şi fiecare va vorbi, dintr-un punct de vedere complet diferit, despre iubire. Pe scurt: o discuţie liberă, cafea, vin, dragoste şi muzică.

Programul complet al festivalului, precum şi detalii legate de artişti, evenimente şi bilete găsiţi pe www.sonoro.ro.

a consemnat Patricia MIHAIL

Răzvan Popovici este violist, iniţiatorul şi directorul Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Traunstein, Germania, al seriei de concerte de muzică de cameră „Pèlerinages“ din München şi al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo din Bucureşti. Ca membru al Ansamblului Raro a debutat în sezonul 2009/2010 la Musashino Hall din Tokio, la Konzerthaus şi Musikverein din Viena şi la Carnegie Hall din New York.

© Foto: Şerban Mestecăneanu