Cînd cel care duce are mai puţine braţe decît cel care este dus…

…şi nu poate cuprinde tot ce poartă în spinare. Cîte ceva îi scapă, i se scurge printre degete, dispare în aer fără întoarcere. De pildă, substanţa aceea aurie ca o miere (dar cu aspect de gaz), care înveleşte oul. Fiindcă povara lui e un ou. Un ou în vîrstă şi aproape uscat, din care uneori ies nişte icnete plate (de parcă înăuntru cineva s-ar opinti să-şi schimbe alcătuirea), deşi altminteri e mut (ca şi cum cel dinăuntru, neavînd alte treburi, s-a apucat să tacă). Un ou înalt, cîndva puternic (putea ridica de jos o adiere grea fără să se aplece). Are coaja acoperită cu o reţea de riduri şi încreţituri (unele înnodate) unde se pot citi respingerile aprige prin care a trecut pe vremuri, cînd pasărea sa abia îl ouase. Şi nu prea seamănă a ou, aduce mai curînd cu un ghem de fulgere frînte. Ba chiar (dacă e privit într-o lumină rece) cu un ocean secat, din care n-au rămas decît algele. Iar algele - se ştie - nu renasc.