Cînd bretonul cîştigă teren

26 august 2010   Dileme on-line

Auzisem de Festivalul de la Edinburgh de ceva ani, iar pînă acum nu m-am nimerit niciodată printre kilturi vara. Am fost tristă să aud că festivalul începe la o săptămînă după ce urma să ajung eu acolo, cînd mi s-a spus rapid să mă liniştesc, pentru că, cu un weekend înainte, începe The Fringe.

Ca o fostă purtătoare de şi ferm convinsă că nu este decît o strategie coaforistă de făcut bani (întrucît trebuie tuns la două săptămîni), primul meu gînd a fost la… breton. Îmi şi imaginam tot felul de conexiuni cu perucile actorilor, pînă să ajung la sensul de „periferic”  al lui „fringe” şi să-mi dau seama despre ce e vorba. Catalogul spectacolelor din cadrul acestui frate electronic mic şi alternativ al Festivalului de la Edinburgh, care cu anii a devenit un mega-brother, arăta, cum foarte frumos o spune Michael Fry în articolul său din The Scotsman, ca o carte de telefoane a unui oraş de talie medie. Ca să nu mai vorbim de multele box-office-uri răspîndite prin oraş, o armată de voluntari organizatori, mii si mii de flyere şi de oameni de toate felurile, şi costumele, şi culorile, de cele mai multe ori performerii înşişi, care le distribuie. Efervescenţa din oraş este absolut incredibilă pînă şi pentru cei care au fost anul trecut. Anul acesta se pare ca Fringe-ul a crescut ca Lad-Frumos. Pentru descrieri mai ample şi profesionist-locale recomand The Scotsman sau The Guardian care se descurcă mult mai bine cu cele 2.453 de show-uri propuse. Eu am să mă opresc asupra celor patru la care am asistat, care, de fapt, au fost trei (Luca şi Matei…) pentru că primul a fost anulat. Şi asta face parte din farmecul discret al unui breton, poate să fie o mişcare genială sau un total flaps, depinde de norocul şi / sau conformaţia fiecărui chip.


Cum să alegi între aproape 2.500 de reprezentaţii despre care nu ştii mai nimic?


Primul show pe care l-am rezervat prin telefon la box-office-ul de cartier a fost Suspicious Package, o piesă de teatru cît se poate de postmodernă cu critici foarte bune în presa locală: fiecare spectator primea şi urmărea un scenariu destul de simplu, pe străzile oraşului, ajutat fiind de un Ipod. Ne-am prezentat la locul faptei, dar programarea fusese greşit făcută, iar spectacolul nu s-a mai ţinut deloc. Şi nici vreun altul după, din cîte am înţeles de la organizatori. Nu-mi dau seama ce i-o fi descurajat sau dacă s-au împotmolit în Ipoduri, probabil că n-o să ştim niciodată. Important este ca acest prim eşec ne-a proiectat direct într-o cămăruţă dintr-un pod unde se întîmpla o altă piesă de teatru, Lorca and Dead, a trupei Belt Up, care mi-a demonstrat încă o dată legătura dintre Fringe şi breton. Atmosfera de club parizian al suprarealiştilor din anii `20 încercînd să spună povestea morţii lui Lorca îl încheagă foarte frumos pe Dalí care i-o fură pe Gala lui Paul Éluard sau se ciondăneşte cu… Breton (sic!). Preferatul nostru a fost de departe tînărul care l-a jucat pe Magritte.

Auzisem de la fratele unuia dintre noi de comicul Greg Davies (eu înţelesesem Craig David, ca să fie în ton cu breton), unul din personajele mult apreciatului serial britanic The Inbetweeners. În serial, Greg joacă un director de liceu blazat şi cinic, spectacolul lui de la Edinburgh fiind inspirat tot din cariera lui de profesor de teatru la diverse şcoli şi licee. Am mai găsit bilete doar la suplimentul de sîmbătă noaptea tîrziu. Deşi sînt destul de sceptică cînd vine vorba de acest tip de artă, cam de la Seinfeld încoace, am rîs tot timpul, foarte rar întreruptă din motive de jargon de Shropshire - Anglia profundă: Davies este originar din Shrewsbury, un loc minunat despre care mi-ar plăcea mult să scriu cîndva şi pe care l-aş descrie aici pe scurt ca fiind un fel de Urziceni, dar cu rugby în loc de fotbal. Punctul slab: temperatura în sala plină pînă la refuz era de partea extremei în raport cu răcoarea de afară, iar pe domnul director Davies îl treceau toate apele în aşa hal, încît am crezut de cîteva ori că o să se prăvălească cu cei doi metri înălţime ai lui pe scena teatrului semi-dezafectat.

Am mai văzut un comic pe care îl pun aici în paranteză pentru că nu făcea parte din Fringe - da, există şi auxiliari pe lîngă periferici: o domnişoară roşcată, puţin cam dezamăgitoare după prestaţia lui Greg Davies, care făcea cam prea mult caz de rezonanţa princiară a numelui ei: Diane Spencer. Am ajuns la spectacol întîlnind-o pe stradă cu o zi în urmă cînd îşi făcea publicitate împărţind fluturaşi şi insistînd asupra faptului că e pe gratis. N-a fost tocmai pe gratis, căci la sfîrşit stătea la ieşire cu o găleată în care publicul fusese rugat să depună, din considerente de sponsorizare parţială, cît găsea de cuviinţă.

Şi, vorba cîntecului, last but not least, al treilea şi ultimul spectacol a fost şi cel mai bun: Anatomy of Fantasy. L-am luat din catalog pentru că trupa care îl pune în scenă, Do Theatre Are Back!, au fost de trei ori cîştigători ai Fringe-ului. Subconştientul transformat în fizicalitate pe muchia fanteziei, printr-o combinaţie de dans, muzică şi efecte vizuale absolut nemaipomenite dau un rezultat de la care am plecat cu un singur gînd: incredibil ce pot face un computer, un proiector şi cinci dansatori talentaţi!

N-am să spun, ca restul lumii din jurul meu, că poate festivalul oficial ar trebui desfiinţat. Mi-e în continuare foarte greu să mai merg la orice piesă de teatru după ce am văzut una de Romeo Castelucci, dar cred că fiecare freză îşi are locul ei. Am să spun doar că merită să vă găsiţi la Edinburgh în august şi, dacă se poate, mergeţi şi la două-trei show-uri de Fringe, bune sau proaste, fac toate cele maxim zece lire.
 

Mai multe