Ceţuri de toamnă în Ardeal

(Articol apărut în Dilema Nr. 550, 17-23 oct. 2003)

Luat, cum se spune, cu treburi, parcă iarăşi n-am observat toamna cum se-nfiripă din ceţuri - asta pînă cînd, în liniştea puţin opacă a dimineţii sîmbetei trecute, n-am auzit cîinele lătrînd, într-un fel vestind-o. Plouase noaptea, iar pe terasa de lemn a frumoasei case în care înnoptasem - în satul Sebişa, pe drumul de la Baia Mare spre Satu Mare - se strînsese ceva apă. Undeva, departe, crucea unei biserici; încă şi mai departe, lunca Someşului. În faţa casei, livadă de meri. În spate, pe costişă, rînduri-rînduri, viţă de vie - cu frunza puţin albăstrită, aşa cum pare ea în dimineţile umede şi înceţoşate. În dreapta, departe, peste acoperişuri, şoseaua naţională şi satul. Şi, spuneam, aproape, sub scări, mioriticul lătrînd. Ce-are? - am întrebat eu. N-are nimic. Urcă lumea la vii, la cules - mi-a răspuns gazda. Îi miroase a must - am încercat eu o glumă. A, nu - am fost lămurit -, îi miroase a sînge, se taie oi, pentru gulaş sau sarmale cu carne de oaie, e obiceiul culesului. Taci, mă!

A mai lătrat ce-a mai lătrat, şi-ntr-un final a tăcut singur.

Toamna în Ardeal mi s-a părut, aşadar, cam înnourată, mai curînd tăcută, umedă şi puţin albăstrită. La Cluj, zumzet studenţesc şi ceva oaspeţi străini - se pregăteşte Conferinţa europeană a rectorilor. În camera de hotel, în mini-frigider, bere, vodcă, cola şi alune; pe strada plecată din piaţa statuii lui Matei Corvin şi pînă la statuia Lupoaicei, pe băncile tricolore sau pe trotuare, nu era nimeni la ora de noapte la care am ieşit să caut ceva snacks-uri - doar, pe cîte un stîlp, afişele cu turneul Iris, pe care aveam să le regăsesc peste tot.

La Baia Mare, a doua zi după-amiaza, grătare la colţ de stradă, cum am văzut mai demult într-un film cu viaţa lui Giuseppe Verdi, pe cînd era tinerel şi încă nu compusese Nabucco: castane puse la copt şi vîndute într-un cornet mare de ziar! Cam frig la Baia - iar în sala Muzeului de Mineralogie, sub structura de ţeavă groasă, florile de mină din vitrine păreau a mai scădea puţin temperatura. Muzeul ăsta s-a născut dintr-o colecţie, din dragoste şi din întîmplare - îmi spunea domnul director, în timp ce trăgeam cu ochiul la ziarul local aruncat pe birou, la ştirea care vorbea despre intenţia chinezilor de a trimite, din cei 1,3 miliarde cîţi sînt, doar unul de-al lor în spaţiu.

La Oradea, am picat de sărbătoarea oraşului. Pe străzi plecînd din centru, carusele şi tiribombe, dar cel mai mult mi-a plăcut concursul de role ce tocmai se desfăşura sîmbătă la prînz în piaţa centrală, cu tineri cu căşti şi genunchiere şi cu comentator la microfon, descriind figurile. Puştiul a cărui evoluţie am urmărit-o preţ de trei minute a căzut spre final, dar a fost foarte aplaudat - ceea ce m-a făcut să revin, în minte, la gîndul ce mă vizitase şi în cursul dimineţii, pe terasa vilei sub care lătra ciobănescul mioritic: oare cum ar fi arătat ţara asta fără comunism? Unde pe scala de la Turcia spre Austria?

La Arad, nevroză lungă: am fost la două mese bune cu oameni grei, am văzut şi-o nuntă într-un restaurant de hotel, am fost într-un amfiteatru de universitate, pe ecranele televizoarelor dintr-o vitrină Danemarca şi Norvegia se calificau la Europenele de fotbal, iar toată lumea tot despre statuia generalilor maghiari discuta. Altfel, greu de imaginat un oraş mai calm şi mai frumos.

În fine, mai jos, în Banat, în sfîrşit sub un cer cu soare, Timişoara. Duminică dimineaţa, puţin după ora 10, oamenii încă mai intrau în Catedrală; pe trepte, o fetiţă cu basma vindea viorele, iar un individ puţin ambalat, cu o icoană în mîini, şoptea tuturor închideţi celularele, închideţi celularele! Cu schelele încă aflate în faţa altarului, în interior Catedrala pare şi mai înaltă.

Iar după-amiază, drumul de întoarcere, prin Sibiu şi Rîmnicu-Vîlcea. La ieşirea din Sebeş, pe înserat, în jurul unei staţii de benzină, plutea - greu - hămăit de cîini. E lună plină. Mă, tăceţi dracului, că vine Băsescu peste voi! - spuse şoferul, făcîndu-mi cu ochiul. Şi, totalmente previzibil pentru dvs., am zis şi eu: Poate se taie vreo oaie pe-aici.

Nici eu nu ştiu dacă aveam dreptate, nici el nu cred că m-a înţeles.