„Cetele de naivi” ale lui Nichifor Crainic

27 noiembrie 2017   Dileme on-line

Citind una dintre cărţile de memorii ale lui Nichifor Crainic (Pribeag prin ţara mea. Sub mască, ed. Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2015) am dat de un pasaj destul de straniu. Prin 1944-1947, profesorul de teologie era fugar prin Transilvania, ascunzîndu-se de autorităţile care îl condamnaseră la zece ani de închisoare în procesul „ziariştilor fascişti”. După ce a schimbat mai multe gazde în zona de munte, Crainic povesteşte că a luat decizia de a se muta la cîmpie.

„Muntele era o atracţie pentru mulţi şi prin urmare o supraveghere intensificată. Se zvonea vag de aşa-zise organizaţii de rezistenţă, iresponsabili pe care aveam să-i văd mai tîrziu strînşi laolaltă, tîrînd după ei în prăpastie cîte o ceată de naivi. Cîmpul deschis nu inspira conspiraţii şi prin urmare nu atrăgea supraveghere vigilentă” (p. 120). Nu ştiu dacă părerea de rău că a trebuit să părăsească muntele din cauza lor, sau compătimirea pentru cei „ademeniţi” la mişcare l-au făcut pe Nichifor Crainic să scrie în aceşti termeni. Dar citatul mi-a amintit de controversatele declaraţii recente ale parlamentarului PSD Şerban Nicolae, care spusese că partizanii din munţi ar fi acţionat „împotriva intereselor ţării”. Din acest episod se poate reţine însă cît de veche şi perenă este tema devalorizării rezistenţei din munţi. O oarecare modă a celebrării eroismului participanţilor la ea a estompat-o o vreme, dar în sine, tema are de fapt multă sevă şi o solidă continuitate, încă din perioada comunistă.

Dar în cartea de memorii a lui Nichifor Crainic pot fi găsite şi alte paragrafe surprinzătoare. De exemplu, unul în care profesorul de teologie aşază pe acelaşi plan două concepţii antagonice. Ba chiar vorbeşte de „reconcilierea” lor. Iată citatul: „Acceptarea reformelor fundamentale în favoarea lumii sărace va duce în cele din urmă la reconcilierea celor două puteri contrare teoretic, dar înrudite practic, comunismul şi creştinismul” (p. 70). Altfel spus, „puterea” care i-a dat posibilitatea să devină profesor şi lider de opinie, cea care i-a adus notorietate şi i-a asigurat un trai interbelic mai mult decît decent, e pusă pe picior de egalitate cu „puterea” care l-a ţinut în închisoare 15 ani.

De ce a făcut Nichifor Crainic astfel de contorsiuni şi şpagatele logice şi ideologice? Primele lui memorii au fost scrise chiar în perioada de care vorbim, ’44-’47, dar au acoperit perioada de dinainte de Război. După ce a făcut puşcărie, adică după 1962, el a reluat memorialistica, inclusiv cu volumul menţionat la început. Pot presupune că în speranţa unei reintegrări culturale, care i-ar fi putut fi promisă, au rezultat aceste pagini de reverenţe comunistice din noua serie de memorii. Ba chiar a revăzut în această lumină „reconciliantă” şi paginile care aveau să se materialieze în volumul care acoperă perioada interbelică, Zile albe – Zile negre. Semnele unei predispoziţii la resemnare / împăcare cu regimul comunist au apărut încă din anii de temniţă, dacă e să dăm crezare altor deţinuţi din aceeaşi perioadă.

„La închisoarea Aiud, cu ani în urmă, profetul ortodoxismului suferea atît de tare de foame, încît făcea lucruri de nefăcut. Talentul cu care scrisese Nostalgia Paradisului îl folosea acum la delațiuni împotriva camarazilor de celulă. Gardienii știau asta și se distrau pe seama decăderii omului. Veneau la el cu cîte o gamelă de arpacaș și îl întrebau dacă există Dumnezeu. Nu există, răspundea Crainic, întinzînd mîna după suplimentul rîvnit. Povestea aceasta cutremurătoare am auzit-o de la mai mulți veterani ai Aiudului, martori ai întîmplării. De la ei știu și justificarea flămîndului: pe cînd deținuții de rînd nu aveau de pierdut decît viața, el, poetul, eseistul și filosoful Nichifor Crainic, era amenințat să își piardă opera”. Aşa scrie Florin Constantin Pavlovici în propria lui carte de memorii, Tortura pe înţelesul tuturor. Alte versiuni, cum ar fi cea a lui Vasile Ionescu, înlocuiesc gamela cu arpacaş cu chiştoacele de ţigări. Vasile Ionescu a fost director al Radiodifuziunii în perioada în care Nichifor Crainic a fost preşedinte al Consiliului de Administraţie al radioului, iar animozităţile dintre ei durau de atunci. Vasile Ionescu povesteşte că în septembrie 1940, legionarii aflaţi pe val i-ar fi cerut demisia, cu pistolul pe masă, chiar în cabinetul preşedintelui CA. La care Nichifor Crainic, „în loc să-mi ia apărarea într-o astfel de împrejurare tragică, «a turnat gaz pe foc» adresîndu-se astfel agresorilor: «De două săptămîni îi cer demisia şi nu vrea să o dea».” (Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvîntul rămîne. Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, ed. Casa Radio, 2008, p. 81)

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Mai multe