Cetăţeanul (mai mult sau mai puţin) turmentat

Apărut in Dilema veche, nr. 248, 18 noiembrie 2008

Se apropie alegerile şi imaginea cetăţeanului turmentat ne bîntuie din nou. Dar, dincolo de această mascotă naţională, oare ce mai înseamnă el, "cetăţeanul", ce mai înseamnă pentru români, astăzi, "a fi un bun cetăţean"? De curiozitate, spicuiesc dintr-o anchetă pe această temă, care se desfăşoară în paralel în India şi la noi, condusă de antropologul american David Kideckel. La o primă vedere, a fi (bun) cetăţean are de-a face la noi cu patriotismul, cu neamul şi mîndria de a fi român, mai ales dacă eşti mai în vîrstă şi năpădit de probleme şi temeri:

Ce înseamnă să fiu un bun cetăţean? Păi, sînt noţiuni care sînt legate, cum să zic, de poporul român, de moşi, strămoşi, cred că poporul român a fost un popor care şi-a văzut de treabă şi... a... a fost un luptător permanent pentru libertate, pentru, să nu folosesc termeni aşa, mari... pentru libertate, integritate... ce să vă spun, pentru demnitate în primul rînd, asta înseamnă să fii cetăţean, înseamnă să fii demn de ţara în care locuieşti... Dar cînd patriotismul dispare sau nu mai are prea mare sens şi importanţă, iar individul se simte un soi de "cetăţean al lumii", nici "cetăţenia" ca atare nu pare a mai însemna mare lucru - mai ales dacă eşti mai tînăr şi totul merge bine:
- Cetăţenie? Hm. Da, cetăţenii sînt, din punctul meu de vedere, persoanele care locuiesc într-un anume stat, au anumite drepturi, respectă anumite legi... şi cam atît, n-am o idee clară şi o definiţie despre...
- OK. Dacă ar fi să ne gîndim, aşa, în general, pentru tine ce înseamnă să fii cetăţean al României astăzi?

Nu ştiu, nu... n-am avut niciodată un sentiment din ăsta de patriotism extrem, aşadar... deocamdată mă simt bine, poate din cauză că lucrez într-un loc de muncă care îmi place şi în care voi fi tot timpul bine plătit, la fel de bine aş fi putut fi mutat cu tot cu serviciul în altă ţară şi făceam acelaşi lucru... mă simt bine, nu ştiu, mă simt ca orice alt cetăţean. Şi am fost şi în alte ţări şi mă simt la fel ca acolo. Pentru mine... nu ştiu, momentan, e bine. Fără această ancorare în patrie şi popor, a fi bun cetăţean aproape că se confundă cu a fi "civilizat" - sau doar a fi binecrescut şi a-ţi vedea de treaba ta fără să-i deranjezi pe ceilalţi.
Ce înseamnă să fii un bun cetăţean? Să-ţi vezi de treaba ta, să nu pui întrebări, să fii civilizat prin ţară, să nu arunci gunoi pe jos, să ne implicăm în viaţa socială a ţării, să mergem la vot (eu am lipsit de multe ori de la vot că nu am buletin de Bucureşti, aşa că mai bine nu votam deloc)... Cetăţean bun... să fim educaţi.

De asemenea, dacă nu (mai) este legată de apartenenţa la patrie şi popor, cetăţenia nu mai reuşeşte nici să implice, ca atare, un set de drepturi şi obligaţii. Ea pare să se dizolve în obligaţii generice de a respecta legile şi drepturi generale legate de domeniul şi statutul profesional.
- Ieşind în stradă pentru o grevă, pentru a cere nişte drepturi, credeţi că este o răspundere cetăţenească?
- Nu cred că e vorba de cetăţenie... e vorba de angajat al spitalului, nu ca cetăţean, că eu ca şi cetăţean, dacă nu aş fi fost angajat al spitalului, mă interesam puţin de bonurile sindicatului sau ale colectivului universitar... Ceea ce pare să fie comun în toate mărturiile înregistrate, dincolo de poziţiile individuale, este faptul că subiectul "cetăţeniei" nu pare a fi "individul". Cetăţenia este o problemă de apartenenţă, iar în calitate de cetăţean, individul dispare în această apartenenţă colectivă, este un simplu membru, o parte a unei entităţi mai largi din care îşi trage sensul, drepturile şi obligaţiile. Lucrurile nu sînt chiar de mirare dacă ne amintim că România s-a construit ca naţiune mai degrabă pe ideea de independenţă a poporului decît pe aceea de libertate a individului, devenind astfel ceea ce se cheamă, generic, o naţiune etnică. Nu întîmplător, în zorii acestei construcţii naţionale, Nicolae Bălcescu aşeza explicit naţionalitatea deasupra libertăţii, spunînd că, atîta vreme cît un popor nu există ca naţiune, acesta nu are ce face cu libertatea. De asemenea, cam toţi marii gînditori sociali ai naţiei au pus programatic colectivul etniei sau poporului (nu pe cel al "omenirii") deasupra şi înaintea individului.

"Poporul este nu numai înaintea individului, dar este şi mai complet decît individul. Poporul cuprinde, în fondul său, toate aptitudinile membrilor săi, şi de aceea personalitatea sa (cultura sa) apare ca o potenţialitate armonică ideală" - explica, în acest sens, Rădulescu-Motru. Chiar şi psihologia era deci a poporului, şi nu a individului, referindu-se la sufletul românului, şi nu al fiecărui român în parte - şi cu atît mai puţin la cel al cetăţenilor români! A fi cetăţean nu a însemnat aşadar, de la început, mare lucru - sau a însemnat acel lucru mare şi nobil de a fi român. A fi bun cetăţean revenea deci la a fi bun român. Apoi, a vrut să însemne a fi bun comunist...

Nu este de mirare, atunci, că nici astăzi cetăţenia nu poate - şi nu prea are cum - să fie treaba conştientă şi asumată a individului. Iar despre ce ar trebui să facă "un bun cetăţean", lucrurile sînt şi mai confuze - mai ales de cînd cu europenizarea şi mondializarea asta: Ce ar trebui făcut? Păi, ar trebui... Ce ar trebui, ar trebui!... Nu ştiu ce ar trebui, dar...