Cel care vrea să-i ucidă pe Stan şi Bran
(Apărut în Dilema, nr. 371, 24-30 mar. 2000)
...e un actor fenomenal, mai nimeni nu ştie măcar cum îl cheamă, dar mai toţi - copii şi vîrstnici - recunosc imediat: "a, îl ştiu pe ăsta!".
E omul care intră de obicei în conflict cu acel om numit Laurelhardy.
E pirpiriu, cu o mustaţă fremătătoare, cu o privire saşie mereu la pîndă, de apropitar sever şi gata să intre în cremenal.
El e apropitarul, micul stăpîn al lumii mari în care Stan şi Bran vagabondează şi fug mîncînd pămîntul, făcînd praf tot ce e în jur, de la piane şi burlane, pînă la stele şi vesele (de bucătărie).
De cum îi vede, închide ochiul drept şi un rictus teribil al feţei anunţă catastrofa.
De cum îi vede, vrea să-i omoare.
De cum îi vede, pune mîna pe puşcă. Sau pe telefon, să anunţe poliţia.
Mai bine ca noi toţi, el ştie ce fiare se ascund în sufletul lui Stan şi Bran.
O, şi cîtă durere e închisă în cruntul său ochi drept şi cîtă visare e acolo: visul de a-i ucide sau măcar de a-i înfricoşa, de a-i teroriza.
Vis nătîng, căci Stan şi Bran sînt mai tari decît el, fiindcă ei nu posedă nimic, ei n-au ce apăra, ei n-au poliţie şi nici puşcă, nici ceas, nici portofel. Ca atare, ei, în calitatea lor de blînde mamifere hăituite, intră mereu în casa lui căutînd adăpost sau afaceri (cum ar fi vînzarea unui brad, de Crăciun) şi fiindcă el - uneori la miez de noapte cînd omul e doar în cămaşă lungă şi sumară - nu vrea să audă de aşa ceva, ei n-au alte alternative decît să-i distrugă casa. Atunci el le face praf maşina. La fiecare distrugere - uşa, fereastra, hornul, holul casei, pianul, grădina - Finlayson le rupe cîte o aripă a maşinii, farul, motorul, volanul. La un moment dat, cele două forţe nici nu mai au treabă una cu alta. Fiecare distruge ce are de distrus, fără să-i mai pese de ce face celălalt. Încît nebuniile devin paralele, urmînd a se întîlni la infinit. Fiecare ştie că celălalt nu se va opri din măcel ca să repare, de pildă, volanul sau - respectiv - fereastra. Se ajunge la delir. Finlayson (James, pe numele mic), în drumul său din casă spre maşina lor, se împleticeşte de două ori într-un mic arbust crescut chiar pe traseul său. El cade de două ori, furia lui neîngăduindu-i să-l ocolească. Atunci Stan, calm, fair-play, smulge din pămînt pomuleţul, ca "inamicul" să nu mai întîmpine obstacole spre maşina lor care trebuie - fireşte - distrusă. Stan trimite pe fereastra spartă obiecte din casă pe care Bran, înarmat cu un bătac, le distruge, convins că are de-a face cu o minge de base-ball sau - am zice noi - cu un ţui, ca la ţurcă, dînd evident în mintea copiilor care are, şi ea, farmecul plus isteria ei. Imaginea nu se mai poate povesti cu vorbe omeneşti, ea atinge clipa aceea de tranziţie misterioasă de la ridicol la sublim şi invers. Despre lumea nebună pur şi simplu - căreia nu trebuie să-i spui de trei ori că e nebună - nu s-a arătat niciodată pe ecran ceva mai precis, mai concis şi mai hohotitor. Eugen Ionesco propunea ca acest scheci să fie transmis pe toate posturile de televiziune atunci cînd se va anunţa sfîrşitul lumii.
Dar mai e sergentul, forţa publică şi legală, care soseşte mereu deajuns de oportun. E un tip sever, tîmp şi important. El nu-i desparte pe combatanţi, fiindcă mai întîi şi întîi el trebuie să aibă probe suficiente că "ăştia e nebuni", apoi trebuie să redacteze scrupulos procesul verbal al fiecărui gest distrugător; fără proces verbal, el n-ar mai fi sergent, iar nebunii n-ar mai fi nebuni. Sergentul intervine doar cînd prăpădul a luat sfîrşit. Atunci el dă să-i aresteze pe toţi trei, Stan, Bran şi Finlayson încep să plîngă - orice isterie e vulnerabilă şi cade în omenesc - forţa publică se înduioşează şi renunţă la a-i deferi justiţiei. La care, de cum sergentul dispare, cei doi izbucnesc într-un hohot de rîs, maşina rămînînd distrusă lîngă casa făcută zob. Finlayson, incapabil de asemenea fapte ca trecerea de la plîns la rîs, frigid la tot ce e ludic, mereu învins de falsa lor candoare, fixat de-a pururi în indignarea sa faţă de existenţa stanbranismului, va rămîne ca lovit în cap, zguduit de ambiguitatea revoltătoare a lumii; o secundă, avem impresia - şi numai cinematograful ne-o poate transmite - că însăşi conştiinţa sa, dincolo de bine, rău şi alte banalităţi literare, devine saşie, sub şoc.
El e unul din primii zguduiţi ai ecranului. Disperările lui - de trei secunde - sînt unice în istoria fizionomiilor umane. Gesturile lui colerice, fuga desfrînată după ei, neputinţa de a-i ucide, imposibilitatea de a se răzbuna şi a-i pedepsi sînt absolut magnifice ca expresie a exasperării bunului-simţ comun şi nu încape vorbă că fără el n-ar exista pe lume nici Stan, nici Bran, nici marea salvare comică şi deci nici marile întrebări apocaliptice.