Cei ce i-au aplaudat pe mineri, pe 14 iunie 1990
Articol apărut în Dilema nr. 74/2005
Jale mare la Moscova, pe 14 iunie 1936. Murea Maxim Gorki, gloria literară a Sovietelor, cel mai mare "inginer al sufletelor" din galaxia stalinistă, cel mai bun exemplu - el, care se întorsese acasă, dintr-un prelungit exil occidental, pe la finele anilor '20 - că dorul de glia rusească e fără leac; el, posesorul unei copilării de poveste şi, prin aceasta, fondatorul inspirat al realismului socialist; el, patronul oraşului său natal - fost Nijni Novgorod, devenit în anii '30 oraşul Gorki, apoi fost (ce paradox!), în anii '70, loc al exilului pentru intelectualul disident Saharov şi, în fine, oraş revenit în anii '90 la vechiul său nume; în fine, el, Gorki, preşedintele Uniunii Scriitorilor Sovietici din epocă şi alibiul tuturor demagogiilor lui Stalin cu privire la intelectuali. Moartea lui Gorki a fost, ca orice moarte veritabil stalinistă, una cu cîntec. Maestrul era de cîteva luni sub tratament medical - drept care nici acum nu ştim precis dacă el a fost victima unui complot troţkist (cum a spus Stalin) sau victima unui complot stalinist (cum a spus Troţki).
Numai că, surpriză: după moartea titanului, atunci cînd i s-a inventariat arhiva, s-a găsit, pe un colţ al mesei de scris, şi un text neterminat, în aparenţă dedicat chiar lui Stalin, în care Gorki scria aşa: Un purece, mărit...
O clipă numai. Pentru a înţelege mai bine fraza lui Gorki să trecem la un 14 iunie mai apropiat de noi: cel din 1990. O zi pe care, la propriu, nu o numim niciodată. Prinsă iremediabil la mijlocul nevăzut al sintagmei 13-15 iunie, acest 14 n-a adus în Bucureşti numai minerii (scoţînd astfel la lumina zilei oameni şi instincte din teluricele măruntaie ale luptei de clasă), ci a mai scos la lumina dogoarei citadine, din birouri, hale, aprozare sau apartamente cu totul comune, şi pe aceşti oameni banali de lîngă noi, altfel neremarcaţi şi nenumiţi ca atare, cei care au jucat - pe trotuarele sparte, agitate şi larg poleite de soare ale acelei zile - rolul vieţii lor. Se cuvine, credeţi, să le trecem cu vederea acest rol, nerecunoscîndu-le, astfel, micuţul lor impact asupra istoriei contemporane? Merită ei să fie uitaţi, aşa, pur şi simplu, şi să devină prin aceasta o simplă anexă la hoardele în salopete kaki ce brăzdau centrul oraşului? Nu, nu, nu, de trei ori niet - vorba lui Gorki.
Ei bine, 14 iunie 1990 a fost ziua de glorie a ultimilor aplaudaci serioşi: cei ce i-au aplaudat pe mineri, cu simţ de răspundere şi cu sentimentul că istoria, prin hoardele în trecere, le dă dreptate. Aplaudacii minerilor au fost ecoul tardiv şi nostalgic al aplaudacilor de la toate congresele comuniste, după cum ovaţiile şi hăhăielile lor fost-au cîntecul de lebădă al scandărilor de altădată, cînd Ceauşeştii apăreau în vreo sală sau pe vreun stadion. Cei şi cele ce i-au aplaudat pe mineri sînt indicatorul cel mai credibil că rezervorul de violenţă acumulat timp de decenii de pasivitate nu se consumase în decembrie '89, ci va agita apoi societatea încă aproape o decadă.
Ei, aplaudacii minerilor, au fost - şi cred că au rămas - masa mută a tuturor manipulărilor posibile. Ei sînt masa critică a tuturor votărilor. Ei sînt marja de eroare cu care ameninţă orice excentricitate politică apărută pe piaţă. Ei sînt cei care au votat cel mai disciplinat de fiecare dată. Ei sînt cei care aşteaptă cel mai mult de la stat, ei sînt cei care dau plicuri la doctori sau bagă două hîrtii de-o sută de mii în palma poliţistului şi, dacă apoi statul nu-i ajută cu pomeni, ei sînt cei care zic primii că e corupţie în ţară. Ei sînt cei mai permeabili la un discurs de tip Iliescu, Vadim sau Becali. Ei sînt cei pe spinarea cărora şmecherii tuturor regimurilor şi-au făcut vile, piscine şi pinacoteci. Ei sînt cei care, invariabil, pierd orice demers în Justiţie - pentru că nici nu ştiu cum să pună problema, prilejuind unor avocaţi abili, în dauna lor, adevărate probe de virtuozitate. Cea mai mare parte dintre ei se regăsesc, în sondaje, la rubrica "nu ştiu / nu răspund", deşi altfel este evident că au convingerile cele mai ferme. Ei sînt cei mai aprigi partizani ai Puterii, oricare ar fi ea, dar sînt şi cei care ştiu bine că vor vota şi Opoziţia, atunci cînd ea va ajunge la putere. Ei sînt fidelii de seară ai tuturor talk-show-urilor care se lasă cu scandal. Ei sînt, şi azi ca întotdeauna, răspîndiţi în societate, aşteptînd un nou prilej de aplauze şi de reglare de conturi. Submediocritatea naţională nu doarme, ci aşteaptă.
Cum spuneam, Gorki scria aşa, făcînd un portret colectiv al tuturor aplaudacilor sihaştri: Un purece, mărit de cîteva mii de ori, ar fi creatura cea mai oribilă şi periculoasă din cîte se pot imagina.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.