Ceaikovski cu Manfred Honeck și Jan Vogler; Virtuoso cu Leonidas Kavakos
Am ascultat în ultimul timp mai multe discuri, semnate de nume dintre cele mai importante ale lumii interpretative contemporane. Și mi se pare esențial că fiecare dintre acești mari muzicieni spun prin înregistrările lor și o poveste interesantă pentru oamenii de astăzi; muzica, mai ales muzica clasică, nu este doar un prilej pentru clipe de liniște, ci și un pretext pentru a intra într-un univers destul de îndepărtat de obișnuitul nostru cotidian.
Ceaikovski interpretat de Manfred Honeck
Cea mai acută astfel de senzație, de desprindere din cotidian pentru a atinge o lume în care totul are alte semnificații, mi-a dat-o audiția Simfoniei a VI-a, Patetica, de Piotr Ilici Ceaikovski, în înregistrarea semnată de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, condusă de directorul ei muzical, austriacul Manfred Honeck, de pe un disc lansat pe 13 mai 2016.
„Patetica”, una dintre cele mai cunoscute lucrări din repertoriul romantic, este și una dintre lucrările mele preferate, așa că am ascultat-o în numeroase versiuni interpretative; preferata mea era cea a Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg, dirijor Yuri Temirkanov, o interpretare pe care am ascultat-o în cadrul Festivalului Enescu. Acum, am o nouă versiune preferată: aceasta, semnată de această extraordinară Orchestră Simfonică din Pittsburgh, condusă de nu mai puțin carismaticul dirijor Manfred Honeck.
În foarte bine documentatul booklet al CD-lui, Manfred Honeck scrie despre concepția sa asupra acestei simfonii, printre altele, că este de acord cu viziunea predecesorului său la conducerea Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, binecunoscutul Mariss Jansons, care spunea că nu este cazul să adaugi zahăr în miere, cu referire la emoția și intensitatea cuprinse de partitura acestei simfonii cu un puternic impact, în sine, asupra ascultătorului.
În general, cred că muzica romantică nu trebuie interpretată în tușe groase, exagerînd ceea ce este scris în partitură, ceea ce produce de cele mai multe ori exact efectul invers celui scontat de interpret, adică o impresie de kitsch și fals.
Urmărind intenționat o viziune echilibrată asupra partiturii, Honeck reușește (atenție, într-un concert live, nu într-o înregistrare de studio, deci, cu atît mai greu de obținut) o viziune care nu este rece, cum poate ar fi fost de așteptat, ci extrem de emoționantă, atît de emoționantă, că într-adevăr la final, dacă ai reușit să te conectezi la frumusețea acestei muzici, este posibil să te lași impresionat pînă la lacrimi. Paleta de nuanțe pe care o folosește este foarte largă: de la un imperceptibil piano la cel mai puternic imaginabil fortissimo; se simte mîna sigură a dirijorului care reușește să transpună în realitate o viziune filosofică asupra partiturii – “Patetica” devine pretext pentru o meditație asupra sensurilor vieții și morții, prilej de evadare într-o altă lume, cu totul deosebită de realitatea cotidiană în care trăim. Cei care doresc o pauză din iureșul zilnic, o găsesc pe acest disc care, dincolo de calitatea artistică excepțională, se bucură și de o calitate tehnică absolut ieșită din comun, realizată de o echipă care are 70 de premii Grammy. Apropo, și unul dintre precedentele discuri ale lui Manfred Honeck, cu Simfonia a IV-a de Bruckner, a fost nominalizată la premiile Grammy de anul acesta. Și cred că va primi și pentru anul următor o nominalizare și pentru măcar unul dintre cele două discuri pe care Orchestra Simfonică din Pittsburgh le semnează sub bagheta lui Honeck, lansate de curînd: va fi însă greu să alegi între Simfoniile nr.5 și 7 de Beethoven și “Patetica” lui Ceaikovski.
Admir și faptul că Manfred Honeck caută permanent noi mijloace de a comunica realizările orchestrei sale: sînt aceste discuri de o indiscutabilă calitate, turneele (anuale, în Europa) și înregistrările concertelor live transmise către posturi de radio din întreaga lume. Recent, și Radio România Muzical a devenit parte din familia posturilor de muzică clasică cu care Orchestra Simfonică din Pittsburgh colaborează: au fost deja difuzate două concerte care au avut loc la Heinz Hall din Pittsburgh anul acesta, în lunile aprilie și mai.
Discul cu Simfonia Patetica poate fi ascultat pe site-ul proiectului Votează discul de muzică clasică al anului 2016.
Virtuoso cu Leonidas Kavakos
Cînd spunem Grecia, ne gîndim la litoral, soare, sirtaki, mai puțin la muzică clasică, deși unul dintre cei mai buni violoniști ai timpurilor noastre este grec – Leonidas Kavakos, astăzi în vîrstă de 48 ani, lansat pe orbita valorilor internaționale în urmă cu aproape 30 ani, cînd devenea cîștigătorul Concursului Jean Sibelius – și la București a cîntat tot Sibelius cînd a fost invitatul Festivalului George Enescu.
Leonidas Kavakos este tipul muzicianului serios – chiar dacă în poza de pe ultimul său disc, Virtuoso, seamănă frapant de mult cu David Garrett, un icon al stilului crossover. Nu doar că a cîntat ca solist al celor mai importante orchestre ale lumii, dar s-a afirmat și în calitate de dirijor al unor ansambluri prestigioase. Și periodic revine cu discuri salutate de public și critică: din 2013 pînă în 2016, a lansat la casa Decca, un simbol pentru discografia muzicii clasice, integrala sonatelor de Beethoven și de Brahms, alături de Concertul de Brahms înregistrat cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig, condusă de Riccardo Chailly: fără îndoială, un repertoriu greu, pretențios.
Leonidas Kavakos propune pe noul său disc lansat pe 1 aprilie 2016 altceva: un recital de aproape 80 minute vioară-pian, cu piese scurte, unele dintre ele celebre, altele, practic necunoscute, balansînd între repertoriul de virtuozitate și cel liric. Și în plus, o adevărată călătorie în lumea muzicilor inspirate de folclor: de la dansuri ruse de Stravinski, la piesele spaniolului Pablo de Sarasate sau Ruralia Hungarica de Ernst von Dohnanyi.
Am apreciat în primul rînd curajul de a realiza un asemenea disc: chiar și pentru un artist atît de mare, e o provocare să vinzi un disc cu un asemenea tip de repertoriu. Însă cine riscă, cîștigă: revista Gramophone i-a acordat discului lui Kavakos titlul de Editor’s Choice în luna iunie, remarcînd calitatea excepțională a recitalului susținut de Leonidas Kavakos în compania pianistului italian Enrico Pace.
Sînt cîteva lucrări pe acest disc a căror interpretare îți taie respirația. Un exemplu sînt variațiunile lui Nicolo Paganini pe temele „Nel cor piu non mi sento” și „God save the King”, piese dintre cele mai grele din literatura viorii, acel tip de repertoriu care îi adusese lui Paganini, în epoca sa, renumele că ar fi avut legături cu diavolul: pentru că un om normal nu ar fi putut interpreta așa ceva. Sînt piese pentru vioară solo de o virtuozitate strălucitoare, epatantă, iar cronicarul de la Gramophone se întreba dacă nu cumva Kavakos le cîntă încă mai bine decît se presupune că le-ar fi cîntat Paganini însuși. Un alt tip de virtuozitate întîlnim în partitura Amintirilor din Alhambra de Francisco Tarrega, o celebră piesă pentru chitară transcrisă pentru vioară, o partitură pe care Kavakos a luat-o direct de la violonistul Ruggiero Ricci, celebru pentru virtuozitatea sa. Amintiri din Alhambra pentru vioară solo este o piesă extrem de dificilă, evocînd însă un univers nocturn, evident, mai puțin strălucitor decît în muzica lui Paganini.
Într-un cuvînt, discul lui Leonidas Kavakos este pentru toate gusturile, în orice caz, o demonstrație de măiestrie și maturitate. Poate fi ascultat la Radio România Muzical luni, 20 iunie, de la ora 19.00 sau oricînd pe site-ul campaniei „Votează discul de muzică clasică al anului 2016”.
Ceaikovski cu violoncelistul Jan Vogler
Măiestrie și maturitate răzbat și de pe noul disc al violoncelistului Jan Vogler, muzician german care în prezent locuiește la New York, dar care organizează două festivaluri importante în Germania: cel de la Dresda și festivalul de muzică de cameră de la Moritzburg.
Am fost invitata ambelor festivaluri, așa că am avut ocazia să îl ascult pe viu și să văd ce înseamnă aceste festivaluri în viața comunităților care le-au generat. De exemplu, Festivalul de muzică de cameră de la Moritzburg, unul dintre cele mai importante astăzi în Germania, s-a născut în anul 1993, cînd trei muzicieni, printre care și Jan Vogler, au hotărît să facă ceva pentru a ajuta comunitatea locală din această parte a Germaniei ieșită de puțin timp de sub comunism. Jan Vogler și-a chemat prietenii, mari nume din lumea interpretativă, să vină la Moritzburg pentru a cînta împreună muzică de cameră la castelul de aici, fosta reședință de vînătoare a principilor de Saxa. Și așa s-a născut un proiect de succes, care continuă și astăzi: anual, mari artiști se strîng acolo pentru două săptămîni, locuiesc, studiază împreună și susțin concerte. În plus, există și o academie pentru tineri care cîntă într-o orchestră: în 2016, dirijorul asistent este un moldovean cu studii la București, Roman Baltag.
Tocmai pentru a atrage mai mult atenția asupra Festivalului de la Moritzburg, Jan Vogler colaborează cu casa Sony pentru promovarea unor înregistrări realizate de artiști care au evoluat în festival: pot fi înregistrări din concert, dar și înregistrări de studio, așa cum este cazul unui disc apărut în primăvara anului 2016, pe baza unor înregistrări realizate în 2015 în studiourile postului public de radio din Frankfurt.
Cum 2015 a fost un an Ceaikovski (s-au sărbătorit 175 ani de la nașterea compozitorului rus), repertoriul de pe acest disc este exclusiv din creația lui Ceaikovski: de la binecunoscutele Variațiuni rococo pentru violoncel și orchestră, la Sextetul Amintiri din Florența interpretat de Jan Vogler alături de artiști ai Festivalului de la Moritzburg: violoniștii Valeriy Sokolov și Annabelle Meare, violiștii Lawrence Power și Yura Lee, violoncelistul Christian Poltera. Variațiunile rococo, ca și alte două piese de Ceaikovski, transcrise după originalele pentru vioară, sînt înregistrate de Vogler alături de Orchestra Radiodifuziunii din Frankfurt, dirijor Andres Orozco Estrada.
Jan Vogler este o personalitate solară: prietenos, relaxat, ușor boem, însă extrem de bun profesionist – iar toate acestea transpar în interpretările sale mature, echilibrate, adevărate puncte de reper. Ceea ce poate descoperi oricine care ascultă acest disc, postat pe site-ul campaniei “Votează discul de muzică clasică al anului 2016”.