Cea mai mică lume
Teodor Dună, minunata lume. poeme alese, Editura Cartier, 2019
Apariția antologiei lui Teodor Dună, minunata lume, îmi oferă prilejul să comentez poezia scriitorului amintit în ansamblul ei. Voi omite doar volumul Kirilă (2017) despre care am scris deja în Dilema veche.
În toată literatura sa, Teodor Dună încearcă o situare în afara convenţiilor primare ale lumii. Procedează astfel în fiecare dintre volumele sale, dar ajunge la efecte poetice diferite. Toate acestea, unele adăugate altora, reuşesc să contureze o perspectivă insolită şi unitară asupra realităţii pe care o transformă vizionar pe măsură ce se stabileşte un raport de sens cu ea. Citite împreună, toate cărțile publicate comunică între ele, unele texte funcţionînd ca nişte chei de lectură pentru altele. De pildă, penultima secvenţă a cărţii de debut anticipează întreaga problematică dezvoltată în volumul din 2010: „ne facem de-acum parastas de patruzeci de zile de şapte ani / aducem moartea pe partea asta / şi o îmbrăcăm în cuvintele noastre sugrumate/ poate de-aceea părem noi doar jumătate / n-am avut niciodată curajul să fim pe de-a-ntregul vii/ sau pe de-a-ntregul morţi” („pe de-a-ntregul vii”).
În trenul de treieşunu februarie (2002), convenţiile eludate sînt timpul şi spaţiul. De altfel, în prefaţa volumului, Mircea Ivănescu apreciază că lumea lui Teodor Dună este una în care „secvenţele temporale sînt comprimate, învălmăşite, capătă cu totul alte dimensiuni şi semnificaţii decît cele pe care le cunoaştem în propria noastră viaţă”. Distorsionarea tuturor fixităţilor creează o realitate nouă şi intensă. Coordonatele spaţio-temporale funcţionînd după anumite legi profund subiective, obiectele îşi regăsesc coerenţa doar prin intermediul înţelegerii creatoare a poetului. Timpul ieşit în afara sa remodelează lumea din perspectiva absenţei sale. Tot ceea ce este viu este la fel cu tot ceea ce este mort, tot ceea ce a fost atunci este de fapt acum, tot ce e dincolo e şi dincoace. Iată adevăratele legi ale Kybalionului, adaptate unei lumi în continuă devenire. Mai sus amintita înţelegere creatoare are nevoie de un timp al ei ca să se manifeste. Iar acest timp de după timp nu poate fi generat decît prin parcurgerea milimetrică a uneia şi aceleiaşi bucle. Motiv pentru care, în Catafazii (2005), afecţiunea de natură neurologică funcţionează ca o metaforă sintetică pentru încercarea continuă de aproximare a unei dimensiuni personale. Dar ea se dispersează aproape oniric atunci cînd se încearcă transpunerea ei prin cuvinte. E nevoie, aşadar, de revenirea permanentă la aceleaşi gesturi. Ele, însoţite de vorbirea interioară, par să stabilească legături între lucruri situate simultan pe aceeaşi spirală, la adîncimi diferite, pe coordonate aparent îndepărtate. Senzaţiile organice ale neliniştii nu limitează imaginile, dimpotrivă, le expandează. Trupurile surprinse în materialitatea lor pot sugera transcendenţa, în ciuda imaginarului anatomic care leagă de regulă fiinţa de pămînt: „sub acele înfiorări ale cărnii cu saliva curgîndu-i pe haine / se legăna în mijlocul patului ca-n mijlocul mării. mîinile/ i se apropiau, se depărtau de parcă ar fi dansat/ un vals şi frica i se rostogolea/ pe sub cămaşă şi atunci îi lipseau două degete de la mînă, mai avea o singură pleoapă cu care voia să se acopere/ pe de-a-ntregul”.
Corpurile par de multe ori materializarea unor gînduri. Se transformă din cauza amintirilor sau chiar a proiecţiilor despre viitor. Important este că această „bulversare” nu e deloc ostentativă. Degetul nu arată nici o clipă masca; naturaleţea derivă din mai sus amintita eludare a convenţiilor primare ale realităţii. Nici dualismul de esenţă al imaginilor nu e livrat ca fiind „de esenţă”, ci e pur şi simplu aşa pentru că răspunde firesc dimensiunii subtile autonome create prin cuvinte: „acum vii cu noi să te ducem / să dezgropăm din tine / noaptea în care a nins / şi să ne spui cum se face că chipul tău viu/ aduce aşa de mult cu chipul lui mort» şi-au intrat cu lopeţi cu sape/ şi-au început să lovească zăpada / şi ea neclintită şi dedesubt nimic / şi ei au văzut că nu era nimic şi au plecat/ doar zăpada a rămas acolo nemişcată / fără strălucire aproape neagră”. Deloc neglijabilă e trama aproape narativă care ţine totul laolaltă. La modul simbolic, ea îşi găseşte un echivalent prin „pînza” ce traversează mai multe secvenţe de poem ca un decor reluat. Diverse scene stranii de familie în care apar tot felul de prezenţe la fel de stranii compun împreună nişte „istorii” ce sînt de fapt extinderi narative ale unor trăiri intense, adîncite în întunericul fiinţei.
În de-a viul (2010), convenţia la care se renunţă e însăşi percepţia subiectivă a lumii şi a sinelui. Fireşte că această strategie are drept efect final o intensificare a subiectivităţii: „cînd pînă şi camera devine prea mult, / înfăşurîndu-se în jurul tău. /cînd pînă şi patul devine prea mult, / înodîndu-şi cearşafurile subţiate de piele. / cînd fiecare parte a camerei doare./ atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste/ marginea patului se întinde încet în toată camera”. Poetul interpune între sine şi posibilii „eu” un ca şi cum al percepţiei. Limita dintre fiinţă şi neant constă în chiar acest algoritm. Din acest motiv, trupul e expandat în obiecte sau încremenit în ele.
Realitatea are multe etaje suprapuse şi toate corespund unor părţi ale „eului”. Cuvintele îşi schimbă încărcătura semantică în interiorul aceloraşi poeme. Modificarea sensurilor e analogă acestor etaje suprapuse. Forma goală ameninţă toate prezenţele. Le absoarbe şi le conţine. Această lume, conturată după criterii onirice, tinde totuşi spre o anumită soliditate, îşi caută reperele fixe. Şi de această dată, un fir epic cvasiinvizibil se insinuează ca să dea formă vidului, chiar dacă forma este, de fapt, o carcasă vie.
Poetica lui Teodor Dună nu se modifică esențial nici în Obiecte umane (2015). Ființa este văzută la diferite dimensiuni, pentru a se evidenția miniaturalul, care echivalează în multe cazuri cu puritatea. Omul e o ființă străină de orice ambiție. Cu cît lumea e mai mică, cu atît e mai frumoasă, mai minunată.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.