Cea mai frumoasă dragoste a lui Don Juan
Nu-i ospăţ mai drag diavolului decît inocenţa. (A.)
– Mai trăieşte, aşadar, bătrînul şarlatan?
– Trăieşte, pe Dumnezeul meu! şi din mila Domnului, doamnă, zisei eu reluînd discuţia, fiindcă-mi amintisem că ea era credincioasă, ba chiar din parohia Sainte-Clotilde, parohia ducilor! „Regele a murit! Trăiască regele!“, se spunea pe timpul fostei monarhii, înainte să fie sfărîmat acest vechi porţelan de Sèvres. Cît despre Don Juan, poate să vină orice democraţie, nimeni nu-i va sfărîma domnia regească.
– Ce-i drept, diavolul este nemuritor! zise ea ca şi cum ar fi găsit astfel o justificare.
– Ba mai mult, s-a...
– Cine?... Diavolul?...
– Nu, Don Juan... a tras un chef, acum trei zile. Ghiciţi unde?
– La îngrozitoarea dumitale „Maison d’or“, fără-ndoială...
– Ei, şi dumneavoastră! Don Juan nu mai calcă pe-acolo... căci nu-l mai aşteaptă nicio avere de tocat pentru Măria Sa. Nobilul Don Juan a adus întotdeauna cu faimosul călugăr Arnaldo della Brescia care, povestesc cronicile, nu se hrănea decît cu sîngele sufletelor. Cu asta-i place şi lui să-şi înroşească şampania, deşi aşa ceva de o vreme nu-i de găsit prin cîrciumioara cocotelor!
– Carevasăzică, reluă ea cu ironie, o fi luat cina la mănăstirea benedictinilor, cu doamnele...
– La Eterna Adoraţie, da, doamnă! Căci adoraţia pe care a născut-o odată, drac împieliţat, îmi pare că ţine pentru totdeauna.
– Pentru un catolic, cam huleşti, rosti ea încetişor, însă puţin crispată, şi te rog să mă scuteşti de toate amănuntele cinelor date de deşucheatele dumitale, dacă asta-i o găselniţă ca să-mi dai veşti sau să-mi vorbeşti, în seara asta, despre Don Juan.
– Nu inventez nimic, doamnă. Deşucheatele de la cina cu pricina, de-or fi astfel, nu-mi aparţin... din nefericire...
– Ajunge, domnule!
– Permiteţi-mi să fiu modest. Erau...
– Aşa-numitele mille tre!... făcu ea, curioasă, răzgîndindu-se şi aproape redevenind amabilă.
– Oh! Nu toate, doamnă... Numai o duzină. Şi-aşa, era o preacuviincioasă adunare...
– Şi necuviincioasă totodată, adăugă ea.
– De altfel, ştiţi la fel de bine ca mine că nu încape prea multă lume în budoarul contesei de Chiffrevas. Se pot înfăptui acolo tot felul de lucruri. Dar prea e strîmt budoarul acesta...
– Cum? strigă ea, uimită. Deci s-a cinat în budoarul
ei?...
– Da, doamnă, în budoar. Şi de ce nu? Doar şi pe cîmpul de luptă se ia cina. Au vrut să dea o masă nemaipomenită în onoarea nobilului Don Juan şi mai demn de el era s-o dea pe scena gloriei sale, acolo unde amintirile înfloresc în locul portocalilor. Drăguţă idee, tandră şi melancolică! Nu era balul victimelor, era cina dedicată lor.
– Şi Don Juan? zise ea, asemenea lui Orgon care, în piesă, întreabă: „Şi Tartuffe?“
– Don Juan s-a arătat încîntat şi a cinat bucuros. El, singur, cu ele de faţă! În persoana cuiva pe care-l cunoaşteţi... şi care nu-i nici mai mult, nici mai puţin decît contele Jules- Amédée-Hector de Ravila de Ravilès.
– El! Cu adevărat el e Don Juan, zise ea.
Şi, deşi depăşise de mult vîrsta reveriei, această credincioasă înverşunată începu să viseze la contele Jules-Amédée-Hector – bărbat din stirpea lui Don Juan din acea străveche spiţă ne pieritoare, căreia Dumnezeu nu i-a hărăzit lumea, dar l-a lăsat pe diavol să i-o dăruiască.
II
Ceea ce tocmai îi spusesem bătrînei marchize Guy de Ruy era adevărul gol-goluţ. Nu-s nici trei zile de cînd douăsprezece doamne din preacinstitul foburg Saint-Germain (să stea fără grijă, n-o să le dau numele!), care intraseră toate, după cum bîrfeau baborniţele, „în graţiile“ (veche şi încîntătoare expresie) contelui Ravila de Ravilès, avuseseră năstruşnica idee să ofere o cină în cinstea lui – singurul bărbat invitat – pentru a sărbă tori... ce anume? nu precizaseră. Era îndrăzneaţă, aşa o cină. Dar doamnele, laşe fiecare în parte, prind curaj cînd sînt laolaltă. Poate că dintre femeile prezente aici niciuna n-ar fi cute zat să-l invite pe contele Jules- Amédée-Hector acasă la ea, să ia masa tête-à-tête. Împreună însă, sprijinindu-se reciproc, nu se temuseră să facă lanţul lui Mesmer în jurul acestui bărbat magnetic şi compromiţător, contele Ravila de Ravilès...
– Ce nume!
– Providenţial nume, doamnă...
Contele Ravila de Ravilès care, în paranteză fie spus, res pectase întotdeauna consemnul numelui său poruncitor, era în truchiparea tuturor seducătorilor despre care se vorbeşte în romane şi în istorie şi chiar marchiza Guy de Ruy – o bătrînă cîrcotaşă, cu ochi albaştri, reci şi pătrunzători, dar mai puţin reci decît inima ei şi mai puţin pătrunzători decît cugetul ei – recunoştea că, în timpurile de azi, cînd problema femeilor îşi pierde din importanţă pe zi ce trece, dacă exista cineva care să amintească de Don Juan, cu siguranţă el trebuia să fie acela! Din nefericire, era un Don Juan în actul al cincilea. Prinţul de Ligne, cît de spiritual ar fi fost, nu putea concepe că Alcibiade a avut odată cincizeci de ani. Or, în această chestiune şi în al tele, contele de Ravila îl urma pe Alcibiade. Ca şi d’Orsay, acel dandy turnat în bronzul lui Michelangelo, care a rămas frumos pînă-n ultima clipă, Ravila fusese înzestrat cu frumuseţea nefi rească a stirpei Juan – misterioasă stirpe, care nu se perpetu ează din tată-n fiu, asemenea celorlalte, ci apare ici şi colo, la anumite distanţe, în familii din întreaga omenire. Fusese o adevărată frumuseţe – frumuseţe insolentă, voioasă, imperială, în fine, don juanescă, cuvîntul spune totul şi ne scuteşte s-o descriem; şi – să fi făcut vreun pact cu diavolul? Încă mai era frumos... Numai că Dumnezeu îşi luase tributul. Ghearele de tigru ale vieţii începeau să brăzdeze acea frunte divină, încoronată de trandafirii atîtor buze, iar pe la tîmplele lui nelegiuite se iviseră primele fire albe care anunţă viitoarea invazie a barbarilor şi prăbuşirea Imperiului... Oricum, le purta cu nepăsarea orgoliului sporit de putere; dar femeile care-l iubiseră le priveau uneori cu melancolie. Cine mai ştie?
Poate că, pe fruntea lui, contemplau ceasul care bătea pentru ele? Vai pentru ele şi pentru el, venise ceasul înfricoşătoarei cine alături de Comandorul împietrit, din marmură albă, după care nu mai urmează decît infernul, infernul bătrîneţii, aşteptînd moartea! Iată de ce, înainte de a-mpărţi cu el această cină amară, ultima, toate se gîndiseră să-i ofere o masă pe care-o transformasem într-o capodoperă.
O, da, o capodoperă a gustului, a fineţurilor, a luxului patrician, a rafinamentului, a dulcilor idei. Cea mai şarmantă, cea mai delicioasă, mai nesăţioasă, cea mai ameţitoare, dar mai ales cea mai originală cină posibilă. Originală! Ia gîndiţi-vă! De obicei, bucuria, setea de amuzament invită la cină. De data asta însă o făceau amintirea, regretul, aproape deznădejdea, dar deznădejdea cochetă, ascunsă în spatele zîmbetelor sau a hohotelor de rîs şi care încă îşi dorea această serbare sau această din urmă nebunie, aventura într- o tinereţe recîştigată preţ de un ceas, această exaltare menită veşniciei!... Amfitrioanele incredibilei cine, atît de diferită de moravurile timide ale societăţii căreia îi aparţineau, vor fi încercat ceea ce Sardanapal însuşi a simţit pe rug, cînd şi-a adunat, ca să piară odată cu el, femeile, sclavii, caii, bijuteriile, toate bogăţiile vieţii lor. Şi ele, la rîndul lor, au strîns la cina arzătoare viaţa lor îmbelşugată. Aduseseră acolo tot ce aveau mai frumos, mai spiritual, averile, podoabele, puterea, pentru a le revărsa într-o clipită în suprema flacără.
Bărbatul în faţa căruia ele se înveşmîntaseră şi se împodobiseră cu această din urmă flacără era, în ochii lor, mai presus de cît întreaga Asie în ochii lui Sardanapal. Au fost cochete pentru el cum niciodată vreo femeie nu fusese sub ochii unui salon plin. Iar această cochetărie o hrăniseră cu flăcările geloziei care, de obicei, se ascunde de lume, dar pe care ele n-aveau nicio nevoie s-o ascundă, căci toate ştiau că acest bărbat îi aparţinuse fiecăreia, iar ruşinea împărtăşită nu mai e ruşine... Se între ceau care să-şi încrusteze epitaful cît mai adînc în inima lui. Cît despre el, în seara aceea a trăit voluptatea împlinită, su verană, nonşalantă, desfătătoare a duhovnicului de călugăriţe şi a sultanului. Aşezat ca un rege – ca stăpîn – în capul mesei, în faţa contesei de Chiffrevas, în budoarul de culoarea florii de piersic sau de culoarea... păcatului*, contele de Ravila îmbrăţişa cu privirile, de un albastru diavolesc, pe care atîtea biete făpturi le crezuseră a avea albastrul cerului, inelul strălucitor format din cele do uăsprezece femei, splendid împodobite şi care etalau, la această masă încărcată de cristaluri, de lumînări aprinse şi de flori, toate nuanţele maturităţii, de la roşul aprins al trandafirului înflorit pînă la auriul catifelat al strugurelui de culoarea ambrei. Nu şedeau acolo tinere necoapte, domnişoarele care i se pă reau respingătoare lui Byron, care miros a prăjiturele şi care, la înfăţişare, nu sînt decît nişte primăveri. Erau la masa aceea doar veri splendid şi savuroase, toamne planturoase, înfloriri şi desăvîrşiri, sîni minunaţi, voluptuoşi, tresăltînd în decol teul larg al corsajelor şi, sub cameele umerilor dezgoliţi, braţe armonioase, dar mai ales puternice, cu muşchi de Sabine care au luptat cu romanii şi care ar fi fost în stare să se încolăcească printre spiţele de la carul vieţii pentru a-l opri. Vorbeam de ideile lor. Una dintre cele mai fermecătoare de la cina respectivă fusese aceea de a le pune pe cameriste să servească masa, pentru ca nimic să nu tulbure armonia unui ospăţ la care femeile erau singurele regine, de vreme ce ele făceau onorurile acolo... Nobilul Don Juan – din ramura Ravila – a putut, aşa dar, să-şi scalde privirile neîmblînzite într-o mare de trupuri luminoase şi palpitînd de viaţă, precum cele întruchipate de Rubens în robustele şi opulentele sale picturi, dar şi orgoliul său s-a învăluit în răsuflarea mai mult sau mai puţin străvezie, mai mult sau mai puţin tulburată a atîtor inimi. Fiindcă, în fond şi în ciuda a tot ce ne-ar fi putut împiedica să-l credem astfel, Don Juan e un spiritualist afurisit! Se-aseamănă cu diavolul însuşi, care iubeşte sufletele chiar mai presus de trupuri şi cu ele prefer să-şi facă infernalul negoţ!
Spirituale, nobile, întruchipînd foburgul Saint-Germain, însă-n acea seară îndrăzneţe ca pajii de la casa regală, pe vre mea cînd mai existau o casă regală şi paji, cu toate au dovedit sclipiri de inteligenţă, un dinamism, o vervă şi o virtuozitate neasemuite. Se simţeau mai presus de orice trăiseră în cele mai frumoase seri din viaţa lor. Se bucurau de o putere nemaiîntîlnită care se răspîndea din adîncul lor şi la care, pînă atunci, nici nu se aşteptaseră vreodată. Fericirea unei asemenea descoperiri, senzaţia forţelor întreite ale vieţii. În plus, înrîuririle locului, atît de hotărîtoare asupra fiinţelor nervoase, strălucirea luminilor, parfumul pătrunzător al tuturor florilor care se ofileau în atmosfera înfierbîntată de-acele preafrumoase trupuri exalînd efluvii prea tari pentru ele, imboldul vinurilor provocatoare, ideea în sine a cinei care avea tocmai meritul seducător al păcatului pe care orice femeie napolitană îl aşteaptă de la o îngheţată pentru a o găsi întîmplătoare, gîndul îmbătător al complicităţii întru această crimă fără importanţăa unei cine primejdioase, da! Dar care nu a degenerat, vulgar, într-un supeu din vremea Regenţei, ci a rămas unul tipic foburgului Saint-Germain şi secolului al XIX-lea, în timpul căruia, din toate acele adorabile corsaje, sub care se zbăteau inimi care văzuseră focul şi cărora încă le mai plăcea să-l aţîţe, nici măcar o singură agrafă nu s-a desprins. În fine, toate aceste lucruri, împletite, atinseră misterioasa harfă pe care minunatele făpturi o purtau în ele, încordîndu-i strunele aproape să le rupă, încît doamnele atinseră octave sublime, inexplicabile diapazoane... Trebuie să fi părut tare straniu, nu-i aşa? Va scrie oare Ravila, într-o bună zi, această pagină fără pereche a Memoriilor sale?... Ar fi o idee, dar numai el o poate scrie... Cum i-am spus şi marchizei Guy de Ruy, nu eram de faţă la cina respectivă, dar dacă, totuşi, voi istorisi cîteva amănunte şi povestirea cu care ea s-a încheiat, o fac pentru că le ştiu de la Ravila însuşi, care, credincios indiscreţiei tradiţionale şi caracteristice stirpei donjuaneşti, şi-a dat osteneala, într-o seară, să mi le povestească.
*Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omofonia între pêcher (piersic) şi péché (păcat) (n. tr.).
traducere din limba franceză de Livia Iacob
din antologia Şapte poveşti despre seducţie, coord. Monica Andronescu, Editura Nemira, 2015.