Ce înţeleg francezii din filmul lui Mungiu?
Franţa este ţara unde laicitatea e religie de stat, iar anticlericalismul o virtute. Credinţa şi modul de credinţă sînt o afacere delicată, dezbaterea publică fuge de ea ca dracul de tămîie.
Clişeul e nemilos şi, ca orice stereotip, pleacă de la un sîmbure de adevăr. Să nuanţăm. În societatea franceză există bobo de dreapta care-şi iau cuminecătura duminica la biserică şi aprobă apoi senin expulzarea ţiganilor. Există şi catho de stînga, pentru care fraternitatea este un principiu activ, pînă cînd păleşte în faţa spaimei că poporul creştin al Europei e pe cale să fie înlocuit, colonizat de un popor de o altă religie.
Pentru mare parte dintre francezi, religia şi religiozitatea sînt o pelerină care a supravieţuit din Evul Mediu: gluga ei obscurantistă e atît de opacă încît a făcut un ecran total în faţa raţiunii din epoca Luminilor. Credincioşii continuă să fie nişte fanatici care nu s-au emancipat încă, au uitat să evolueze odată cu ceilalţi, laicii rezonabili.
Există, în fine, o minoritate, pentru care credinţa, religia şi religiozitatea sînt o afacere strict privată, unul din cele mai intime domenii ale fiinţei umane, ca şi sexualitatea. Aşa încît luările de poziţie în spaţiul public sînt indecente şi nerelevante, pentru că ele oricum nasc o intoleranţă absurdă.
Filmul lui Mungiu va rula în sălile de cinematograf ale Franţei din 21 noiembrie. Într-o mănăstire din România, o încercare de exorcizare se termină tragic cu moartea unei tinere. Cu laurii de la Cannes şi buzz-ul creat de criticii de film din luna mai şi pînă acum, există toate premisele ca După dealuri să stîrnească o curiozitate vie printre spectatorii francezi.
Ce vor înţelege francezii din filmul lui Mungiu? De fapt, despre ce este filmul lui Mungiu? Răspunsul ţine, în bună măsură, de poetica (politica?) receptării: formataţi de valorile societăţii în care ne maturizăm, ne este imposibil să vedem lucrurile altfel decît prin prisma acestor valori.
De acest zid se izbesc mulţi dintre jurnaliştii şi criticii de film care au scris pînă acum în presa franceză, după proiecţia restrînsă şi premiile obţinute la Cannes: Mungiu reuşeşte „un portret feroce al abrutizării religioas” (Le Figaro); „e o imensă palmă dată bisericii ortodoxe. De o plasticitate superbă, dar mai lung cu 30 de minute decît trebuia!” (Evene .fr) ; „filmul îşi evită subiectul, se învîrte întruna în jurul cozii” (Madame Figaro).
Este oare filmul lui Mungiu un film puternic anticlerical ?
„Lipseşte, în planurile din După dealuri, forţa viscerală pe care o puteam găsi în 4 luni, 3 săptămîni şi două zile”, nota Sophie Benamon în L’Express, imediat după proiecţia filmului la Cannes. Mungiu priveşte comportamentul clericilor din exterior, e de părere jurnalista. Nici o comparaţie cu modul în care Xavier Beauvois ne făcea să intrăm la Trapiştii din Des Hommes et des Dieux (Marele Premiu al Juriului la Cannes în 2010). „Privirea lui Mungiu condamnă în permanenţă faptele şi vorbele măicuţelor şi ale preotului, care ştim că vor conduce la un sfîrşit tragic. E important să criticăm integrismul religios, obscurantismul, ignoranţa, dar toate astea s-au mai văzut.” e de părere Sophie Benamon.
Condamnă oare privirea lui Mungiu, şi încă în permanenţă, tot ce fac măicuţele şi preotul ?
O grilă sociologico-antropologică, nu lipsită de interes, introduce în lectura sa Pierre Murat, pentru care tema ar fi aceasta : „descrierea cu bisturiul în mînă a unui grup a cărui autoritate consistă în a distruge, în numele binelui comun. Ţinta sa este religia, dar ar putea fi la fel de bine şi puterea politică dictatorială, care a făcut ca ţara să se afunde, ani şi ani de-a rîndul, în orbire şi infantilism. Dumnezeu sau fostul Partid Comunist Român, aceeaşi luptă, în viziunea sa! În ambele cazuri, renegatul sau dizidentul devin primejdioşi pentru ordinea prestabilită. Şi atunci ei trebuie lichidaţi, cu aerul că trebuie „însănătoşiţi”: un sistem infailibil, şi fără milă.” glosa criticul, în Télérama.
Mă întreb : a vrut cineva să o lichideze pe Alina, în filmul lui Mungiu ?
Faptul că cineastul îți arată pe ecran cum maicile sărută sistematic mîna părintelui înseamnă că cineastul a îndrăznit o viziune critică, ironică sau caricaturală a lumii clericale?
Aș spune însă că După dealuri conține o intenție critică la adresa specificului religiozităţii din România dacă Mungiu a dorit în mod expres să facă un film cu un astfel de subiect, special pentru occident (unul... laic). În acest fel, ambiguu, filmul conține două maniere de tratare a subiectului: una expozitivă, descriptivă (așa se întîmplă lucrurile de secole în mediul religios din România); prin acumulare de detalii expozitive pe subiect tratarea devine una șarjată, mai ales într-un mediu de receptare laic (cum se poate să se întîmple de secole astfel lucrurile în mediul religios din România?).
În cursul unei dezbateri la Paris, organizată pe 27 septembrie la Cinema des Cinéastes de ARP, Asociația Autorilor, Realizatorilor și Producătorilor francezi, Mungiu a atins această problemă indirect, povestind despre atmosfera din timpul filmărilor. Una din interprete – măica stareţă, în film – a cerut părerea duhovnicului ei, în realitate, cerînd într-un fel dezlegare ca să poată juca într-un film cu un astfel de subiect. „Datorită subiectului delicat, exista o anumită tensiune în echipă. Pentru a nu crea o presiune și mai mare asupra actorilor, am hotărît să nu filmez într-o biserică adevărată”, a explicat Cristian Mungiu.
Religia, religiozitatea, credinţa sînt, în România, tabu.
Contraplanul lui Mungiu e vid
Inapetenţa francezilor pentru lucrurile spirituale este excelent servită artistic. Estetica aleasă de Mungiu în După dealuri se mulează pe viziunea sa (o induce?): contemplare fără implicare.
N-am citit romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran ca să pot spune că sîmburele detaşării e de acolo. Fapt e că limbajul cinematografic pe care Mungiu îl cizelează în acest film ajută sensului dat întîmplării. Mungiu a explicat, la Paris, invitat de ARP, Asociația Autorilor, Realizatorilor și Producătorilor francezi, de ce a ales planul secvenţă ca instrument de lucru: „Planul secvenţă nu mă obligă să tai cadrul. Tăindu-l, e ca şi cum aş sublinia ce e important şi ceea ce nu este important. E ca şi cum aş decide eu, în mod subiectiv. Ca şi cum mi-aş spune părerea în mod subiectiv.”
Aici e geniul lui Mungiu: găsind instrumentele filmice ca să fie imparţial, Mungiu ia de fapt partea fiecăruia. În După dealuri toată lumea are dreptate: şi Voichiţa că vrea să rămînă măicuţă, şi Alina că-şi vrea prietena înapoi. Şi preotul are dreptate. Să vrea să o îndepărteze pe tînăra turbulentă care răscoleşte ordinea mănăstirii. Să nu o poată da totuşi afară pe orfană, fiinţă a nimănui şi fiică a lui Dumnezeu. Şi doctorul are dreptate. Să o trimită pe copilă înapoi la mănăstire, un altfel de azil, mai uman decît spitalul de boli psihice. Şi poliţiştii au dreptate. Dumnezeul lor sînt faptele, nu intenţiile. Pluteşte o bonomie generală peste personaje, nu există violenţă gratuită, gest gratuit, vorbe scăpate uşor. Planul secvenţă slujeşte descrierii fără parti pris.
Lucrurile se întîmplă pe lume cu un rost motivat punctual, de regăsit în fiecare clipă şi în acţiunile fiecărui personaj. Care nu se mai regăsește la scara mărită, a întîmplării în ansamblu. Implicaţi individual à fond , înveliţi în coconul reconfortant al bunelor intenţii, nimeni nu face pasul în afara cadrului, ca privirea de ansamblu să recadreze şi să împiedice tăvălugul dramatic. Splendid şi memorabil în acest sens este planul secvenţă din interiorul bisericii cînd, în faţa poliţiştilor, maicile şi preotul reconstituie momentul „exorcizării”. Scena e urmărită de două perechi de ochi excentrici (în afara centrului): ai spectatorului, desigur; dar şi ai Voichiţei, plasată în fundal, deodată martor, singura cu faţa spre noi, privindu-ne în ochi, revăzînd totul, înţelegînd totul.
Ideea nu e că lumea e absurdă, din moment ce fiecare are dreptate individual, dar colectiv se ajunge la tragedie. Ideea e că nu sîntem capabili de abstragere. Vorbim, acţionăm în clipă, panicaţi de ea. Francezii ar trebui de fapt să fie mulţumiţi. Viziunea lui Mungiu e, fără îndoială, de partea raţionalului.
Şi dacă Cristi Mungiu rămîne prizonierul esteticii sale?
Criticul Jacques Mandelbaum a vibrat, cred, cel mai aproape de film, întrebîndu-se în titlul cronicii sale din Le Monde: „Au-delà des collines" („Dupã dealuri") : qu'est-ce que Mungiu nous pousse à exorciser ?”
Şi tranşează: „Forţa sa insinuantă de evocare, maniera sa de a ne deschide ochii asupra a ceva ce n-am ştiut sau n-am vrut să vedem, orbirea mai mult sau mai puţin voluntară, acesta este subiectul filmului.”
Regizorul francez Bernard Tavernier discerne admirativ excelenţa stilistică a lui Mungiu : „Ai impresia că planul [secvenţă] este emanaţia personajului, că se naşte din mişcările lumii sale interioare şi nu că este o decizie a regizorului.”
Lectura mea e sensibil aceeaşi, dar aş merge mai departe: Şi dacă Cristi Mungiu rămîne prizonierul esteticii sale?
Ce ne recomandă Mungiu? Priviţi faptele, ţesătura de motivaţii, viaţa cu cărările ei bătute sau înfundate, cruzimea intenţiilor bune, oamenii superstiţioşi sau cu frica lui Dumnezeu.
Cred însă că lipseşte un suflu metafizic în acest fapt divers observat clinic, cu perfecte unelte cinematografice. Lipseşte o undă de îndoială undeva, un hazard care să tulbure încrengătura împrejurărilor, o ambiguitate care să pudreze cu ceva neînţeles trama întîmplărilor. Nimeni nu locuieşte dincoace sau dincolo de tot: contraplanul lui Mungiu e vid.
Filmul are tensiune (deşi e totuşi prea lung), dar nu are mister. Totul e acolo, la vedere, în planurile-secvenţă cap-coadă, în feliile de viaţă fluente, în pasta omogenă a gesturilor şi vorbelor în timp real. O prietenă din Paris are dreptate: se aude într-un cadru un avion, pur hazard al momentului filmării, nimeni nu l-a prevăzut. E o fluturare de real peste cusăturile prea perfecte ale lui Mungiu şi de fapt atunci tresari şi-ţi spui că e o poveste din realitate, care se poate întîmpla pe dealul din zare şi că tot ce se-ntîmplă acolo, în sufletul unei fete care nu vrea să se despartă de singura dovadă de iubire pe care a exersat-o în viaţă, rămîne un mare mister.
Realul a înghiţit totul
Intrat în cinematografele franceze pe 21 noiembrie, filmul lui Mungiu culege în presa franceză verdicte fără doar şi poate entuziaste. Entuziasmul jurnaliştilor francezi poartă stigmatul valorilor care îi conţin sau i-au formatat: lîngă anticlericalism şi laicitate e de aşezat dezamăgirea credincioşilor care văd prin ce mecanism fără speranţă al naturii umane Biserica lor se poate transforma în sectă.
În mod inconştient, fiecare citeşte orientat :
Sandrine Marques scrie în Le Monde, pe 21 noiembrie : „Mungiu filmează un cuplu feminin care se loveşte de autoritatea masculină şi de rotiţele înţepenite ale instituţiilor. Autorul denunţă, cu o indignare rece, funcţionarea absurdă a Bisericii şi a sistemului de sănătate, pe lîngă fundamentalismul religios. Iar cînd o împroşcătură de noroi murdăreşte parbrizul maşinii de poliţie care îi duce pe nebuni la comisariat, imposibil să nu vezi aici năclăirea anilor negri ai dictaturii.”
Emmanuèle Frois notează în Le Figaro: „În ansamblu, filmul nu ne învaţă nimic despre credinţa ortodoxă fiindcă ne prezintă o caricatură a acesteia.(…) Faptul real pe care îl relatează ne aminteşte că Biserica creştină suferă, pînă şi azi, în cele mai îndepărtate colţuri ale fostului imperiu sovietic, de o gravă carenţă de formare intelectuală a preoţilor săi.”
Pentru Eric Neuhoff din Le Figaro, mîntuirea e în talent: „Tragedia loveşte cu viteza unui ştergător pe un parbriz împroşcat cu noroi. Căştigătorul e poate Dumnezeu care n-are nevoie de oamenii bisericii. Am respira astfel înăntru un aer diferit, mai pur. Am atinge un adevăr mai înalt. Pe ecran domneşte plenitudinea senină a talentului. Mungiu face onoare artei sale. Cinema-ul pare să fi fost inventat pentru el. După dealuri e un miracol. Şi-atît. Asta-i tot.”
Faptul divers : într-o mînăstire, o încercare de exorcizare se termină tragic cu moartea tinerei. Oricît de mult şi-a buciumat Mungiu imparţialitatea, filmul nu e consemnarea acestui fapt divers, ci viziunea lui. Şi imparţialitatea este o ideologie. Mungiu nu e un copist tern de manuscrise, ci cel care-şi permite să facă enluminuri. El excelează în a muia peniţa în cerneala fiecărui personaj în parte, lăsîndu-l să-şi livreaze adevărul personal şi absolut. Pana lui Mungiu nu umblă niciodată singură, ca purtată de altceva, care ne transcende. Cheia filmului e aici, în estetica sa lipsită de fisură... metafizică.
Francezii ar trebui să fie liniştiţi: Mungiu e de partea raţionalului. Dar dacă francezii se scandalizează este pentru că lectura au premier degré le confortează laicitatea ca valoare supremă a societăţii umane. Instalaţi confortabil în această credinţă, capcana esteticii lui Mungiu le vine ca o mănuşă: efectul de real înghite totul. Preotul şi măicuţele care-i sărută mîna au răstignit-o pe necredincioasă. Numai aşa poţi vedea în această poveste despre iubirea de semeni care face rău un film despre „abrutizarea religioasă”, sau „o enormă palmă dată bisericii ortodoxe”.
După dealuri e un mare film. Inapetenţa unei mari părţi a publicului (francez) pentru lucrurile spirituale este excelent servită artistic. Mi-aş fi dorit ca Mungiu să o tulbure. Ar fi fost un film excepţional.