Ce înseamnă să fii independent
La parafraza după Oscar Wilde din titlu a răspuns Teatrul 74 din Tg. Mureş. În ciuda tradiţiei mioritice a fatalităţii, instituită de ciobanul moldovean, directorul Teatrului 74, Theo Marton, şi echipa lui şi-au luat soarta în propriile mîini şi au creat un program care să îi înveţe pe studenţii la teatru cum să îşi găsească un loc de muncă după terminarea facultăţii. Problema e veche şi spinoasă căci şcoala nu ajută studentul să transforme ceea ce învaţă în realitate (teoria ca teoria...). Proiectul „Practică Teatrală în Regiunile de Centru şi Nord-Vest” a obţinut finanţare din fonduri europene pentru doi ani, timp în care studenţii români şi maghiari de la universităţile din Tg Mureş, Cluj şi Sibiu învaţă să creeze companii independente. Într-o primă etapă, au loc ateliere cu profesionişti în dramaturgie, regie, scenografie, actorie şi jurnalism, iar în a doua parte, echipe de artişti şi manageri, combinate din toate cele trei centre universitare creează un spectacol într-o companie independentă fictivă. Cu alte cuvinte, învaţă să facă teatru pe cont propriu, dar cu bani europeni.
Mai mult decît exerciţiul necesar al facerii şi vinderii unui spectacol, studenţii au învăţat lucruri esenţiale ale meseriei. Că teatru se face în echipă (şi e al naibii de greu să lucrezi în grup, cu oameni pe care atunci i-ai cunoscut şi care au, poate, opinii diferite de ale tale). Că fiecare element dintr-un spectacol e important şi unul fără altul nu funcţionează (trebuie să ai text bine scris, regie inteligentă, actori buni, scenograf creativ şi o echipă de marketing dinamică). Că teatrul e aici şi acum, ce ţi-a ieşit bine azi, mîine s-ar putea să nu mai funcţioneze şi asta e cel puţin neplăcut.
And the winner is...
Ce poate face o echipă de studenţi în 3 săptămîni e de-a dreptul surprinzător. Cele trei spectacole cîştigătoare care vor fi prezentate în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (din lipsă de spaţiu, vorbim doar despre ele) au în comun scenarii care pornesc de la piese clasice, dar se dezvoltă în texte originale. Autorii au explorat un filon din textul iniţial în viziune proprie, ruptă din realitatea imediată. În J.F.M.D.Î (Joc Fără Manual De Intrebuinţare), dramaturgul Roxana Magdalena Pântice a păstrat ideea mixării cuplurilor confuze din Hora Iubirilor de Arthur Schnitzler. Acceptînd în joacă un swing, cele două cupluri din spectacol ajung să îşi exploreze sexualitatea şi, prin urmare, să-şi pună la îndoială, cu umor, identitatea.
Din Livada de vişini a lui Cehov, Alexandra Pâzgu a ales rememorarea copilăriei. Piesa ei, The H(eden) Garden este aparent o imaginară cameră a copiilor prin care bîntuie Ranevskaia lui Cehov. Textul monologat, cu o gradaţie excelentă a emoţiei (scris împreună cu actorii şi inspirat din experienţele lor) reface trasee afective parcurse în copilărie care amprentează personajele la maturitate. Şi piesa lui Székely Csaba, Flori de mină, este inspirată de un text cehovian, Unchiul Vanea, din care a păstrat tema recluziunii rurale ca motiv al ratării. Un sat din centrul Transilvaniei se stinge încet, după ce mina, care era sursa de venit, a fost închisă. Székely Csaba a identificat, probabil în premieră, o rană a realităţii româneşti: moartea micilor comunităţi rurale care, în lipsa oricăror perspective, se depopulează. Procesul este însă lung şi agonizant. Oamenii se alienează şi rata sinuciderilor creşte alarmant. De altfel, în urmă cu câţiva ani, o ştire anunţa pe agenţiile de presă că într-un sătuc de maghiari din centrul ţării se înregistra cel mai mare număr de sinucideri. De aici, apare şi un al doilea punct comun cu piesa lui Cehov: melancolia despre care Emil Cioran spunea că e de două feluri, rusă şi maghairă. Dacă varianta rusă a melancoliei este uşor melodramatică şi verbalizată, varianta maghiară este prin definiţie sumbră şi introvertită.
Toţi Hamlet-ii de provincie cehovieni suferă de melancolie, toate personajele lui Székely Csaba sunt lovite de boala asta, doar că primii îşi exprimă angoasa, iar ceilalţi tac (Illés, sinucigaşul, enervase cu „fericirea” sa ostentativă tot satul). Excelent structurat, cu personaje cărnoase, replică şi umor, Flori de mină este unul dintre cele mai bune texte ale dramaturgiei contemporane. De altfel, toate cele trei piese din spectacolele cîştigătoare au bun simţ scenic, teme actuale, personaje vii şi, slavă domnului, oralitate (asta în condiţiile în care există spectacole profesioniste „cu pretenţii” pe scenarii bolovănoase, în care limba română are colţuri care zgîrie gîtul actorului).
Sigur, spectacolele nu s-au limitat la piese, dar aceasta e premisa pe care s-a putut construi frumos, cu regii inteligente care au mizat pe valorificarea textului în formule diferite (şi mai puţin pe epatare, lucru bun dacă iese, în caz contrar însă riscul este rigidizarea într-o formă moartă). Remarcabil la scenografie a fost modul de folosire a spaţiului, eficient şi creativ (uşa din fundal care se deschide la propriu afară în The H(eden) Garden, spaţiile brute suprapuse din Flori de mină, cu bucătăria în care Irma îşi spală, odată cu farfuriile, şi frustrările, pernele perverse şi interşanjabile din J.F.M.D.Î.) Impresionante au fost toate interpretările actoriceşti, nuanţate, emoţionante sau în forţă, după caz. De exemplu, Vlad Nemeş în rolul Prietenului din The H(eden) Garden, (cu un monolog care ţi se răsuceşte în carne), Orbán Levente în Iván din Flori de mină, (fragil şi puternic deopotrivă, al cărui cinism dispreţuitor se citeşte pe chipul parcă dăltuit în stîncă) sau Bianca Holobuţ în Bianca din J.F.M.D.Î., (cu un firesc dezarmant).
Teatrul 74 din Tg. Mureş face treabă cînd alţii stau, asta ca mai târziu actualii studenţi să nu aibă regrete fataliste de tipul „ce artist mare aş fi fost dacă m-ar fi angajat cineva”. Viitorul ni-l construim singuri, uneori, cu bani europeni.
Pentru că a pus ciobanul mioritic la treabă, Theo Marton şi echipa lui merită diploma de onoare. Chapeau, Theo şi ne vedem la anul!
Foto: Paula Florescu