Cazul Emil Hurezeanu

22 iulie 2016   Dileme on-line
  • Emil Hurezeanu, Opera poetică, ediţie îngrijită şi prefaţată de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, 2016.

Apariţia în cadrul (deja) impunătoarei colecţii Opera poetică de la editura Paralela 45 a scrierilor lui Emil Hurezeanu atrage atenţia asupra unui poet care, în ciuda valorii sale certe şi recunoscute la un moment dat, ocupă o poziţie secundară în panorama poeziei româneşti de astăzi. Ion Bogdan Lefter crede că marginalizarea poetului Hurezeanu este un efect al prestigiului uriaş al jurnalistului Hurezeanu. Nu mă grăbesc să-i dau dreptate. Părerea mea este că dacă ar fi continuat să publice literatură, profilul general al scriitorului nu ar fi avut decît de cîştigat. Poetul şi-ar fi urmat calea în paralel cu expunerea mediatică a jurnalistului.

Cartea de faţă reuneşte cele două volume ale scriitorului: Lecţia de anatomie (1979) şi Ultimele, primele (1994). Ediţia mai include şi două texte Din periodice, cîteva Mărturii, o Notă biobibliografică, precum şi un dosar de Referinţe critice.

După părerea mea (şi nu numai), poezia lui Emil Hurezeanu se caracterizează printr-o frenezie a livrescului. Această materie de extracţie culturală trece printr-un proces fin de sublimare şi devine o ţesătură elastică de natură să îmbrace forme insolite. Pentru acest poet realitatea este una mediată de cultură, iar funcţionarea ei se află în legătură cu o anumită simbolistică ce se cere decriptată. Chiar şi atunci cînd textele nu pornesc de la realitatea culturală clar determinată, dicţiunea versurilor creează impresia de univers liric suprasimbolizat. Mă refer la eleganţa şi înălţimea rostirii poetice capabile să înnobileze locurile comune: „Fericirea trupului şi a mişcării / Stă între gînd şi gestul său. / Gravitatea antică necinstind adăpostul pierduţilor pe mare / E neliniştea necuprinderii Corpului în Gînd. / Recunoşti oare în planşa de anatomie / Creierul omului privind / Răsfrîngerea mîinii, a pieptului, a privirii? / Mi-amintesc cum arăta acolo un monstru: acesta este modelul fără mişcare / Este trupul singur cu sine. / La Pompei, pe străzi / Rîsul copiilor sfîrşit în mirare / E ceea ce numesc eu fericirea. / Nesfîrşita fericire a trupului gîndit” („Peisaj cu gînd”).

Această intelectualizare a tot ce există obligă cititorul la un efort hemeneutic ce-i aduce acestuia o cunoaştere mai largă şi o percepţie mai acută a fenomenelor poetizate. Nu folosesc întîmplător cuvîntul „fenomen”. Tonul maximal al poeziei lui Hurezeanu împrumută lucrurilor mărunte aparenţa de ceremonial.  Un efect al intelectualizării este şi impresia de obiectivare a unor stări. Trăirea pare intermediată prin ceva care scapă înţelegerii imediate. Acest tip de poezie necesită recitire. Efectele lirice sînt uneori vizibile într-un al doilea plan. Poemele condensate şi stratificate semantic au nevoie de o complinire de altă natură. E necesară o „pauză de respiraţie”, care uneori întîrzie să-şi facă simţită prezenţa. Nu se poate vorbi, totuşi, de o supraîncărcare nocivă demersului liric. Scriitorul stăpîneşte bine limbajul şi, atunci cînd simte că e cazul, încearcă nişte efecte de detensionare a discursului: „Tăcerea ta ca un vers uitat / În eclipsa tufelor de trandafiri sălbateci. / O sumbră dorinţă, totuşi: / Înaintea unui cor de copii / Prin vitraliu, să revie seara / A doua zi / Precum mărturia nesigură a Magdalenei Bach / Soarele strălucea glorios şi netrebnic”. („Echinocţiu”).

Secţiunea dedicată primului volum se încheie cu poemul Lecţia de anatomie a doctorului Barnard, un text de forţă, rezumativ, cvasi-epic. Pentru a nu rata lectura, cititorul trebuie să aibă un anumit bagaj cultural. Hurezeanu e un poet incomod. Îşi provoacă în permanenţă cititorii şi îi obligă la o reflecţie participativă. Trebuie să intri în poem, să-i ştii strategiile de construcţie pentru a se evita pericolul opacizării semantice: „Desigur cîteva cuvinte se cuvin şi unei clipe înainte de moarte: / Doar prin boală sînul mamei va fi ca de fecioară. / Să vedem: şirul acestor orbi trece între liniile albe / Ale propriilor bastoane. / Trăiesc pe seama lor – lumina lor pierdută / Este lumina ochilor mei în creştere. / Nu clipesc, o ultimă privire, un rînjet – / Fotograful îmi arată pasărea mizerabilă din bestiare / Şi sînt iarăşi, mamă oarbă, fiul tău fără chip” („Lecţia de anatomie...”). Am citat, iată, unele dintre cele mai bune şi mai rezistente versuri ale lui Hurezeanu.

Textele din Ultimele, primele sînt mai decongestionate. Ar fi mai pe gustul cititorului de azi. Livrescul se simte mai puţin, trăirile sînt comunicate mai direct, iar frazarea poematică apare uşor simplificată. Există şi aici, fireşte, texte complexe şi pretenţioase (în sensul necesităţii amintitei lecturi participative). Exemplul cel mai concludent îl constituie poemul Declaraţie de absenţă. Aici, virtuozitatea stilistică este dublată prin unele inserţii de natură socială. Politicul (în înţelesul său înalt) devine o prezenţă din ce în ce mai pregnantă. Esteticul nu-şi mai este sieşi suficient. Se simte necesitatea unei rostiri mai apăsate. Poezia capătă, astfel, un plus de pragmatism. În cazul de faţă, prin pragmatism înţeleg o renunţare la măştile retorice în favoarea unei lucidităţi exprimate mai liber şi mai tăios. Cultura, lecturile fac parte din viaţă. Aşadar, ele nu dispar, dar apar mai firesc, deloc ostentativ. Remarcabil în acest sens este poemul Criteriul ubicuităţii (inspirat dintr-o conversaţie purtată la telefon cu Mircea Ivănescu). Memorabile sînt, după părere mea, texte precum Generaţia cîştigată, Femeia la treizeci de ani,  Adio la viziune şi, mai ales, Un vis al lumii de dincolo.

În concluzie, aş mai adăuga faptul că poezia lui Emil Hurezeanu (atît de restrînsă cantitativ) îmi apare ca o metamorfoză în doi timpi a unor elemente de sorginte modernistă (livrescă şi estetizantă) într-altele corespunzătoare unui postmodernism temperat. Deşi au trecut mulţi ani de la scrierea ultimelor poeme, nu este deloc exclusă posibilitatea ca la un moment dat Emil Hurezeanu să revină la literatură. Dacă o va face, acest lucru nu va rămîne, cu siguranţă, neobservat.

Șerban Axinte  este scriitor și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameșteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.

Mai multe