Catch-22

26 aprilie 2010   Dileme on-line

Joseph Heller s-a născut 1923, în Brooklyn, New York, într-o familie săracă de evrei imigranţi de origine rusă. În 1942, la 19 ani, Heller se înrolează în trupele aviaţiei militare a Statelor Unite. În 1953 îi vine o idee pentru o poveste, scrie un prim capitol şi, opt ani mai tîrziu, rezultatul este formidabilul roman Catch-22. Cartea cîştigă aprecierea publicului şi a criticii, datorită tonului său satiric cu totul particular, care se păstrează în toate cărţile sale ulterioare. La scurt timp după terminarea ultimului său roman, Portrait of an Artist, as an Old Man, în 1999, Heller moare în urma unui atac de cord. 

Catch-22 a fost la vremea apariţiei sale o carte îmbrăţişată de contracultura americană ca simbol al rebeliunii anti-instituţionale. Acţiunea romanului se concentrează asupra evenimentelor ce se derulează la o bază militară americană fictivă, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, iar neobişnuitul protagonist al poveştii este Yossarian, un erou de o inventivitate şi energie inepuizabile, hotărît să supravieţuiască războiului, chiar cu preţul vieţii. Romanul oscilează între comic şi teroare cu o uşurinţă fenomenală, explorînd ingenios absurdul existenţei într-un mediu în care comunicarea a încetat, sufocată de birocraţie şi manii autiste, violenţa şi ameninţarea morţii sînt la ordinea zilei, iar păstrarea judecăţii şi a simţului realităţii necesită eforturi aproape supraomeneşti.
Romanul a fost ecranizat în 1970 într-o producţie excepţională, în regia lui Mike Nichols, avînd în distribuţie nume mari, precum Alan Arkin, Buck Henry, Anthony Perkins sau Orson Welles.

Catch-22 apare în traducerea Sandei Aronescu în colecția BIBLIOTECA POLIROM (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu). Cartea poate fi comandată aici.


TEXANUL

  A fost dragoste la prima vedere.

  De cum l-a văzut pe capelan, Yossarian s-a îndrăgostit nebuneşte de el.

  Yossarian era în spital pentru o durere la ficat care presupunea un icter. Medicii erau nedumeriţi că nu era tocmai icter. Dacă s-ar fi dovedit a fi icter, l-ar fi putut trata. Dacă nu s-ar fi dovedit icter şi durerea i-ar fi trecut, l-ar fi putut externa. Dar faptul că rămînea un icter presupus îi deruta.

  Veneau în salon în fiecare dimineaţă, trei bărbaţi vioi şi gravi, cu limbi eficiente şi ochi ineficienţi, însoţiţi de vioaia şi grava soră Duckett, una dintre infirmierele salonului care nu-l plăceau pe Yossarian. Citeau fişa de la picioarele patului şi îl întrebau enervaţi dacă mai are dureri. Păreau să se enerveze şi mai tare cînd el le spunea că situaţia e aceeaşi.

  ― Nici o schimbare? întreba colonelul plin.

  Medicii schimbau priviri cînd el clătina din cap.

  ― Mai daţi-i o pastilă.

  Sora Duckett îşi nota să-i mai dea lui Yossarian o pastilă şi cei patru treceau la patul următor. Nici o soră nu-l plăcea pe Yossarian. De fapt, nu-l mai durea ficatul, dar Yossarian nu spunea şi medicii nu bănuiau nimic. Bănuiau doar că îşi deplasase maţele şi nu spunea nimănui.

  Yossarian avea tot ce-şi dorea la spital. Mîncarea nu era tocmai rea şi i-o aduceau la pat. Primea suplimente de carne proaspătă, iar după-amiaza, cînd începea zăduful, el şi ceilalţi aveau parte de suc de fructe rece sau lapte cu cacao rece. În afară de medici şi de infirmiere, nu-l deranja nimeni. O mică parte a dimineţii, trebuia să cenzureze scrisori, dar după aceea era liber să trîndăvească tot restul zilei cu conştiinţa curată. Se simţea bine la spital şi nu era o problemă să rămînă internat, pentru că avea permanent o temperatură de treizeci şi opt de grade. Se simţea chiar mai bine decît Dunbar, care trebuia să se trîntească mereu pe burtă ca să-i convingă să-i aducă mîncarea la pat.

  După  ce se hotărî să petreacă în spital tot restul războiului, Yossarian le scrise tuturor cunoştinţelor că este internat, dar nu menţionă niciodată motivul. Într-o zi îi trecu prin cap o idee mai inteligentă. Le scrise tuturor cunoştinţelor că urma să plece într-o misiune foarte periculoasă. „Au solicitat voluntari. Este foarte periculos, dar cineva trebuie s-o facă. O să vă scriu de îndată ce mă voi întoarce.“ Şi de atunci nu mai scrisese nimănui.

  Toţi pacienţii ofiţeri din salon erau obligaţi să cenzureze scrisorile tuturor pacienţilor recruţi care erau instalaţi în saloane separate. Era o treabă monotonă şi Yossarian constată  dezamăgit că vieţile recruţilor erau doar cu puţin mai interesante decît vieţile ofiţerilor. După prima zi, îi trecu orice curiozitate. Ca să mai scape de monotonie, inventă diverse jocuri. Moarte tuturor determinanţilor, declară el într-o zi, eliminînd din toate scrisorile care-i treceau prin mînă adverbele şi adjectivele. În ziua următoare declară război articolelor. Ajunse la un nivel şi mai înalt de creativitate în ziua care urmă, înnegrind tot textul scrisorilor, cu excepţia articolelor. Simţi că acest procedeu crea tensiuni mai dinamice între rînduri şi aproape în toate cazurile transmitea un mesaj mult mai universal. Curînd după aceea, excluse o parte din formulele de adresare şi din semnături, lăsînd textul neatins. O dată, şterse o scrisoare întreagă, cu excepţia adresării „Dragă Mary“ şi la sfîrşit scrise: „Tînjesc dramatic după tine. A.T. Tappman, capelan în Armata Statelor Unite“. A.T. Tappman era numele capelanului grupului.

  După  ce epuizase toate posibilităţile de cenzurare a scrisorilor, începu să atace numele şi adresele de pe plicuri, lichidînd case şi străzi în totalitate, anihilînd metropole întregi cu o nonşalantă răsucire a încheieturii mîinii, de parcă ar fi fost însuşi Dumnezeu. Conform Clenciului 22, fiecare scrisoare cenzurată trebuia să poarte numele ofiţerului cenzor. Pe cele mai multe scrisori nu le citea deloc. Pe cele pe care nu le citea deloc îşi scria numele. Pe cele pe care le citea, scria Washington Irving. Cînd se plictisi şi de asta, semnă Irving Washington. Cenzurarea scrisorilor avu repercusiuni grave, producînd un val de nelinişte într-un eteric eşalon militar care infiltră în salon un tip de la C.I.D1. pozînd în pacient. Toţi şi-au dat seama că era de la C.I.D., pentru că se interesa mereu de un ofiţer pe nume Irving sau Washington şi pentru că, la o zi după ce a venit, n-a mai vrut să cenzureze scrisori. I se păreau prea monotone.

  De data asta nimerise într-un salon bun, unul dintre cele mai bune de care beneficiaseră el şi Dunbar. Era cu ei de data asta şi căpitanul-pilot de douăzeci şi patru de ani, cu o mustaţă aurie rară, al cărui avion fusese doborît în Marea Adriatică în miezul iernii şi el nici măcar nu răcise. Acum era vară, căpitanul nu mai căzuse cu avionul şi zicea că are gripă. În patul din dreapta lui Yossarian, încă mai zăcea lasciv pe burtă căpitanul speriat, cu malarie în sînge şi cu o muşcătură de ţînţar pe fund. Vizavi de Yossarian era Dunbar şi lîngă Dunbar era căpitanul de artilerie cu care Yossarian încetase să mai joace şah. Căpitanul era un bun jucător şi partidele cu el erau întotdeauna interesante. Yossarian încetase să joace şah cu el pentru că partidele erau atît de interesante, încît deveniseră stupide. Mai era apoi texanul cultivat din Texas, care arăta ca un personaj în Technicolor şi, fiind patriot, considera că oamenii cu stare – oamenii cumsecade – ar trebui să aibă dreptul la mai multe voturi decît vagabonzii, tîrfele, criminalii, degeneraţii, ateii şi oamenii necumsecade – oameni fără stare.

  Yossarian tocmai domolea avîntul scrisorilor în ziua în care l-au adus pe texan. Era o zi ca multe altele, liniştită, fierbinte, netulburată de nimic. Zăpuşeala apăsa puternic acoperişul, înăbuşind zgomotele. Dunbar zăcea nemişcat pe spate, cu ochii ţintuiţi în tavan ca ochii unei păpuşi. Se căznea din greu să-şi lărgească orizontul vieţii, cultivîndu-şi plictisul. Dunbar se căznea atît de tare să-şi lărgească orizontul vieţii, încît Yossarian crezu că murise. Îl internară pe texan pe un pat din mijlocul salonului şi nu peste mult timp acesta îşi expuse vederile.

  Dunbar se ridică în capul oaselor ca ars.

  ― Asta e! strigă el înfierbîntat. Lipsea ceva, am simţit tot timpul că lipsea ceva, acum ştiu ce.

  Îşi pocni pumnul de palmă.

  ― Nu există patriotism, proclamă el.

  ― Ai dreptate, îi răspunse Yossarian. Ai dreptate, ai dreptate, ai dreptate. Hotdogul, echipa The Brooklyn Dodgers. Plăcinta cu mere a mamei. Pentru asta luptă toată lumea. Dar cine luptă pentru oamenii cumsecade? Cine luptă ca să obţină dreptul la mai multe voturi pentru oamenii cumsecade? Nu există patriotism, asta e! Şi nici matriotism!

  Subofiţerul din stînga lui Yossarian nu se lăsă impresionat.

  ― Cui îi pasă? întrebă el obosit şi se întoarse pe-o parte ca să aţipească.

  Texanul se dovedi a fi un tip bun la suflet, generos şi simpatic. După  trei zile, nimeni nu-l mai putea suferi.

  Reuşea să le producă mîncărimi de enervare pe şira spinării şi toţi se fereau de el – toţi cu excepţia soldatului în alb, care nu avea încotro. Soldatul în alb era înfăşurat din creştet pînă în vîrful degetelor de la picioare în ghips şi bandaje. Avea două picioare neutilizabile şi două braţe neutilizabile. Fusese introdus pe furiş în salon în timpul nopţii şi oamenii habar n-au avut că se afla printre ei pînă dimineaţa, cînd s-au trezit şi au văzut cele două picioare ciudate ridicate din şolduri şi cele două braţe ciudate ancorate perpendicular de sus, toate cele patru membre fiind ţintuite în mod straniu în aer, cu nişte greutăţi de plumb atîrnind ameninţător deasupra lui, fără să se mişte niciodată. În bandajele din partea interioară a ambelor coate erau cusute nişte buze cu fermoar, prin care era hrănit cu un lichid transparent dintr-un borcan transparent. Un tub de zinc silenţios pornea din vintrele lui cimentate şi era cuplat cu un furtun subţire de cauciuc prin care treceau reziduurile din rinichi, picurînd apoi eficient într-un borcan transparent, cu capac, aşezat pe pardoseală. Cînd borcanul de pe pardoseală era plin, borcanul care-i alimenta cotul era gol şi cele două borcane erau pur şi simplu schimbate repede, pentru ca substanţa să poată fi din nou picurată în el. Ei nu vedeau de fapt din soldatul în alb decît o gaură neagră, jupuită deasupra gurii.

  Soldatul în alb fusese repartizat în patul de lîngă texan şi texanul şedea pieziş pe patul lui şi îi vorbea toată dimineaţa, toată după-amiaza şi toată seara, tărăgănînd cuvintele, pe un ton plăcut, înţelegător. Pe texan nu-l deranja niciodată că nu primea răspuns.

  În salon se lua temperatura de două ori pe zi. Dimineaţa devreme şi după-amiaza tîrziu. Sora Cramer intra cu un borcan plin cu termometre şi pornea cu el pe o parte a salonului şi apoi pe cealaltă, împărţind fiecărui pacient cîte un termometru. Reuşea să se descurce cu soldatul în alb, introducîndu-i un termometru în gaura din dreptul gurii şi lăsîndu-l atîrnat de marginea inferioară. După care se întorcea la cel din primul pat, îi scotea termometrul şi îşi nota temperatura, apoi se deplasa la patul următor şi făcea din nou turul salonului. Într-o după-amiază, după ce îşi încheie primul rond şi veni a doua oară la soldatul în alb, îi citi temperatura şi descoperi că murise.

  ― Criminalule, spuse calm Dunbar.

  Texanul îşi ridică privirea cu un zîmbet şovăielnic pe faţă.

  ― Ucigaşule, spuse Yossarian.

  ― Ce tot îndrugaţi? întrebă nervos texanul.

  ― Tu l-ai omorît, spuse Yossarian.

  Texanul se crispă.

  ― Sînteţi nebuni. Nici nu l-am atins.

  ― Tu l-ai omorît, spuse Dunbar.

  ― Am auzit că tu l-ai ucis, spuse Yossarian.

  ― L-ai ucis fiindcă era negrotei, spuse Dunbar.

  ― Sînteţi nebuni! strigă texanul. Aici nu sînt primiţi negroteii. Au un loc special pentru negrotei.

  ― L-a băgat sergentul pe ascuns, spuse Dunbar.

  ― Sergentul comunist, spuse Yossarian.

  ― Şi tu ai ştiut.

  Pe subofiţerul din stînga lui Yossarian nu-l impresionase incidentul cu soldatul în alb. Pe subofiţer nu-l impresiona nimic şi nu vorbea niciodată decît ca să-şi arate enervarea.

  Cu o zi înainte de a-l cunoaşte Yossarian pe capelan, o sobă explodase la popotă şi o parte a bucătăriei luase foc. O căldură  puternică emana în toată zona. Chiar şi în salonul lui Yossarian, aflat la o distanţă de o sută de metri, se auzea vuietul vîlvătăii şi trosnetul strident al lemnului cuprins de flăcări. Fumul năvălea în dreptul ferestrelor vopsite în portocaliu. Peste vreun sfert de oră, au sosit camioanele de depanare de la aerodrom pentru a stinge focul. După o jumătate de oră de dute-vino fără rezultate, pompierii au reuşit să stăpînească situaţia. Brusc, s-a auzit cunoscutul zumzet monoton al bombardierelor care se întorceau din misiune şi pompierii au tre buit să-şi strîngă furtunurile şi să se întoarcă în viteză la aerodrom, în eventualitatea că unul dintre avioane s-ar fi prăbuşit şi ar fi luat foc. Avioanele au aterizat cu bine. Imediat ce ultimul a ajuns pe pămînt, pompierii au întors maşinile şi s-au repezit înapoi pe deal ca să-şi reia lupta cu focul de la spital. Cînd au ajuns, focul încetase. Se stinsese de la sine, îşi dăduse duhul, fără a mai lăsa nici măcar un petic de jar pentru a fi stropit, iar pompierilor dezamăgiţi nu le-a mai rămas de făcut decît să bea o cafea călîie şi să-şi piardă vremea încercînd să tăvălească vreo soră.

  Capelanul sosi a doua zi după incendiu. Yossarian se îndeletnicea cu expurgarea tuturor cuvintelor, cu excepţia celor drăgăstoase, din scrisori cînd capelanul se aşeză pe un scaun dintre paturi şi îl întrebă cum se simte. Se aşezase puţin într-o parte şi tresele de căpitan de pe butoniera gulerului său erau singurul însemn pe care-l vedea Yossarian. Yossarian habar n-avea cine e şi presupuse pur şi simplu că era fie un alt medic, fie un alt nebun.

  ― A, destul de bine, răspunse el. Mă doare puţin ficatul şi cred că nu sînt un tip prea normal, dar în general mă simt destul de bine.

  ― Asta-i bine, spuse capelanul.

  ― Da, spuse Yossarian. Da, asta-i bine.

  ― Am vrut să vin pe-aici mai devreme, spuse capelanul, dar efectiv nu m-am simţit bine.

  ― Asta nu-i bine, spuse Yossarian.

  ― Doar un guturai, adăugă repede capelanul.

  ― Eu am febră, treizeci şi opt de grade, adăugă la fel de repede Yossarian.

  ― Asta nu-i bine, spuse capelanul.

  ― Da, confirmă Yossarian. Da, asta nu-i bine.

  Capelanul se agită.

  ― Pot să fac ceva pentru dumneata? întrebă el după un timp.

  ― Nu, nu, oftă Yossarian. Medicii fac probabil tot ce este omeneşte posibil.

  ― Nu, nu, roşi uşor capelanul. Nu la asta m-am referit. Am vrut să spun, ţigări... sau cărţi... sau... jucării.

  ― Nu, nu, spuse Yossarian. Vă mulţumesc. Am tot ce-mi trebuie, bănuiesc – totul în afară de sănătate.

  ― Asta nu-i bine.

  ― Da, spuse Yossarian. Da, asta nu-i bine.

  Capelanul se agită din nou. Privi dintr-o parte într-alta de cîteva ori, îşi ridică privirea spre tavan şi apoi o coborî spre podea. Trase adînc aer în piept.

  ― Locotenentul Nately vă transmite salutări, spuse el.

  Yossarian îşi dădu seama cu părere de rău că aveau un prieten comun. Se părea că pînă la urmă exista o bază de conversaţie.

  ― Îl cunoaşteţi pe locotenentul Nately? întrebă Yossarian cu regret.

  ― Da, îl cunosc foarte bine pe locotenentul Nately.

  ― E cam ţicnit, nu?

  Capelanul zîmbi stingherit.

  ― Regret, dar n-aş putea să spun. Nu cred că-l cunosc chiar atît de bine.

  ― Mă puteţi crede pe cuvînt, spuse Yossarian. E dus bine cu sorcova.

  Capelanul cîntări bine următoarele clipe de tăcere, pe care le spulberă  apoi cu o întrebare bruscă.

  ― Dumneata eşti căpitanul Yossarian, nu-i aşa?

  ― Nately a pornit-o rău. Era de familie bună.

  ― Vă rog să mă scuzaţi, insistă sfios capelanul. S-ar putea să comit o eroare foarte gravă. Sînteţi căpitanul Yossarian?

  ― Da, mărturisi Yossarian. Sînt căpitanul Yossarian.

  ― Din escadrila 256?

  ― Din escadrila de luptă 256, răspunse Yossarian. Nu ştiam că mai există şi alţi căpitani Yossarian. Din cîte ştiu, sînt singurul căpitan Yossarian pe care-l cunosc, dar mai mult nu ştiu.

  ― Înţeleg, spuse nefericit capelanul.

  ― Este a doua escadrilă din regimentul al optulea de aviaţie, sublinie Yossarian, dacă vă gîndiţi cumva să scrieţi o poezie despre escadrila noastră.

  ― Nu, mormăi capelanul. Nu mă gîndesc să scriu o poezie despre escadrila dumneavoastră.

  Yossarian se îndreptă brusc de spate cînd zări cruciuliţa de argint pe cealaltă parte a gulerului capelanului. Era total uluit, căci nu stătuse niciodată de vorbă cu un capelan pînă atunci.

  ― Sînteţi capelan! exclamă el încîntat. Nu ştiam că sînteţi capelan.

  ― A, da, răspunse capelanul. Nu ştiaţi că sînt capelan?

  ― A, nu. Nu ştiam că sînteţi capelan.

  Yossarian îl privi cu un rînjet larg, fascinat.

  ― N-am mai văzut cu adevărat pînă acum un capelan.

  Capelanul roşi din nou şi îşi privi mîinile. Era un bărbat slab, de vreo treizeci şi doi de ani, cu păr şaten şi ochi căprui şi temători. Avea faţa îngustă şi cam palidă. Un cuib nevinovat de vechi ciupituri de vărsat se afla în adîncitura fiecărui obraz. Yossarian voia să-l ajute.

  ― Pot să vă ajut cu ceva? întrebă capelanul.

  Yossarian clătină din cap, încă rînjind.

  ― Nu, îmi pare rău. Am tot ce-mi trebuie şi mă simt foarte bine. De fapt, nici nu sînt bolnav.

  ― Asta-i bine.

  Regretă  aceste cuvinte de îndată ce le rosti şi îşi băgă  pumnii în gură chicotind alarmat, dar Yossarian îl dezamăgi păstrînd tăcerea.

  ― Trebuie să vizitez şi alţi oameni din grup, se scuză el în cele din urmă. O să mai vin să vă văd, probabil mîine.

  ― Vă rog, neapărat, spuse Yossarian.

  ― Vin numai dacă doriţi să vin, spuse capelanul, plecîndu-şi sfios capul. Am observat că pe mulţi îi fac să se simtă prost.

  Yossarian radia afecţiune prin toţi porii.

  ― Vreau să veniţi, spuse el. N-o să mă faceţi să mă simt prost.

  Capelanul se lumină de recunoştinţă, apoi îşi cobori privirea spre o bucată de hîrtie pe care o ţinuse tot timpul ascunsă în mînă. Numără paturile din salon mărunţind din buze, după care îşi concentră nesigur atenţia asupra lui Dunbar.

  ― Pot să vă întreb, şopti el încet, dacă acela este locotenentul Dunbar?

  ― Da, răspunse Yossarian cu glas tare, acela este locotenentul Dunbar.

  ― Vă mulţumesc, şopti capelanul. Vă mulţumesc foarte mult. Trebuie să-l vizitez. Trebuie să-i vizitez pe toţi membrii grupului care se află în spital.

  ― Chiar şi pe cei din celelalte saloane? întrebă Yossarian.

  ― Chiar şi pe cei din celelalte saloane.

  ― Aveţi grijă în celelalte saloane, părinte, îl avertiză Yossarian. Acolo îi ţin pe cei bolnavi psihic. Sînt pline de nebuni.

  ― Nu este nevoie să-mi spuneţi părinte, spuse capelanul. Sînt anabaptist.

  ― Am vorbit al naibii de serios în privinţa celorlalte saloane, continuă sumbru Yossarian. Poliţiştii militari nu vă vor apăra, pentru că ei sînt cei mai ţicniţi dintre toţi. Aş merge cu dumneavoastră, dar mor de frică. Nebunia e molipsitoare. Acesta este singurul salon de oameni întregi la minte din tot spitalul. În afară de noi, toţi sînt ţicniţi. De altfel, cred că acesta este singurul salon cu oameni întregi la minte din lume.

  Capelanul se ridică repede şi se îndepărtă de patul lui Yossarian, apoi dădu din cap zîmbind împăciuitor şi promise să se comporte cu prudenţa cuvenită.

  ― Acum trebuie să-l vizitez pe locotenentul Dunbar, spuse el.

  Mai zăbovi o clipă, frămîntat de remuşcări.

  ― Ce-mi puteţi spune despre locotenentul Dunbar? întrebă el în cele din urmă.

  ― E un om cît se poate de bun, îl asigură Yossarian. Un adevărat prinţ. Unul dintre cei mai minunaţi, cei mai puţin devotaţi oameni din lume.

  ― Nu la asta m-am referit, răspunse capelanul, din nou în şoaptă. Este foarte bolnav?

  ― Nu, nu este foarte bolnav. De fapt, nu este bolnav deloc.

  ― Asta-i bine, oftă uşurat capelanul.

  ― Da, spuse Yossarian. Da, asta-i bine.

  ― Un capelan, spuse Dunbar după ce capelanul îl vizitase şi plecase. Ai văzut? Un capelan.

  ― Nu-i aşa că e un scump? spuse Yossarian. Poate că ar trebui să i se acorde dreptul la trei voturi.

  ― Cine să i-l dea? întrebă bănuitor Dunbar.

  Într-un pat din mica rezervă de la capătul salonului, muncind neîncetat în dosul panoului de placaj vopsit în verde, se afla solemnul colonel de vîrstă mijlocie, care era vizitat zilnic de o femeie blîndă, cu faţă gingaşă şi păr blond cenuşiu ondulat, care nu era nici infirmieră, nici membră a armatei auxiliare a femeilor şi nici a Crucii Roşii, dar care îşi făcea devotată apariţia la spitalul din Pianosa în fiecare după-amiază, îmbrăcată cu rochii de vară în culori pastelate, foarte elegante, şi cu pantofi albi de piele cu tocuri joase, din care se înălţau dungile, inevitabil drepte, ale ciorapilor de nailon. Colonelul lucra la transmisiuni şi era ocupat zi şi noapte cu transmiterea unor mesaje cleioase, din măruntaie, în bucăţi pătrate de tifon, pe care le împăturea cu meticulozitate şi le depunea într-o găleată albă acoperită, aflată pe noptiera de lîngă patul lui. Colonelul era nemaipomenit. Avea o gură cavernoasă, obraji cavernoşi, ochi trişti, mucegăiţi, cavernoşi. Tuşea încet, duios şi îşi tampona încet buzele cu bucăţile de tifon, cu o scîrbă care devenise automată.

  În jurul colonelului roiau veşnic specialişti, care încă se specializau, încercînd să determine cauza suferinţei lui. Îi vîrau lumini în ochi ca să vadă dacă vede, îi înfigeau ace în nervi ca să-şi dea seama dacă simte ceva. Veneau la el un urolog pentru urina lui, un limfolog pentru limfa lui, un endocrinolog pentru glandele lui endocrine, un psiholog pentru psihicul lui, un dermatolog pentru derma lui; mai veneau un patolog pentru patosul lui, un chistolog pentru chisturile lui şi un cetolog de la catedra de zoologie a Universităţii Harvard, care fusese recrutat mişeleşte cu forţa în serviciul medical militar din cauza unui anod defect dintr-o maşinărie I.B.M. şi îşi petrecea timpul cu colonelul muribund, încercînd să comenteze cu el romanul Moby Dick.

  Colonelului i se făcuseră într-adevăr toate investigaţiile. Nu exista organ al corpului său care să nu fi fost tratat şi tăiat, şters de praf şi pudrat, pipăit şi fotografiat, înlăturat, scotocit şi înlocuit. Îngrijită, suplă şi cu o ţinută dreaptă, femeia îl mîngîia adeseori în timp ce şedea lîngă patul lui şi era întruchiparea suferinţei demne ori de cîte ori zîmbea. Colonelul era înalt, subţire şi încovoiat. Cînd se ridica să umble, se apleca şi mai mult în faţă, alcătuind o cavitate adîncă din trupul lui, şi îşi plasa tălpile cu multă grijă, înaintînd centimetru cu centimetru, de la genunchi în jos. Sub ochi avea cearcăne violete. Femeia vorbea încet, chiar mai încet decît tuşea colonelul, şi nici unul dintre bărbaţii din salon nu i-a auzit vreodată vocea.

  În mai puţin de zece zile, texanul a şters-o din salon. Căpitanul de artilerie a întins-o primul şi după aceea a început exodul. Dunbar, Yossarian şi căpitanul de pe avionul de vînătoare au tulit-o în aceeaşi dimineaţă. Lui Dunbar i-au trecut ameţelile, iar căpitanul şi-a suflat nasul. Yossarian le-a spus medicilor că nu-l mai doare ficatul. Pur şi simplu. Pînă şi subofiţerul a plecat. În mai puţin de zece zile, texanul a reuşit să-i mîne pe toţi din salon înapoi la datorie – pe toţi, în afară de tipul de la C.I.D., care luase guturaiul de la căpitan şi dăduse în pneumonie.

Mai multe