Castelul speranţei

Unduie blondă coama-ţi caldă,

Cînd pielea ta emană-n jur,

Ca un steag alb, ce şi mai pur

Îl face soarele ce-l scaldă.

Făr` s-o mai ţină-ntr-un suspin

De tobă doldora de apă,

Trecutu-mi inima-l îngroapă

Şi, despletindu-te deplin,

Suie, spre-a-nfige pala flamă,

După ce cade-n sînge, doar,

Cu,-n mîini, acest drapel de moar

Bălai, pe sumbrul vîrf de-aramă

Unde Speranţa, ce-o aţîţ,

Să-l netezească şi încurce

Vrea, - fără ca vreo stea să urce

`N cer negru ca un negru mîţ.

Versuri de circumstanţă,