Cartea cu Pablo Brandan (dar fără Apolodor)
În Ghencea, lîngă un teren viran, la stîna unui fost cioban, sosise, deunăzi, un argentinian.
Cum se numea? Pablo Brandan. Şi ce făcea? Juca-n Romanian League One.
Deci, nu era nici magician, nici fizician, nici Jackie Chan; făcea şi el cinstit un ban.
(Era fundaş, la urma urmelor, era un sărăcan).
Neobosit, viclean, cu pasa ageră lucrată-n filigran, aşa era Pablo Brandan.
Dar într-o zi Pablo Brandan, spre deznădejdea unui fan, a spus aşa: Sunt foarte trist! Îmi place viaţa de stelist, dar ce să fac? Am un alean, mi-e dor de fraţii mei din Bărăgan!
O, de-aş putea un ceas măcar să stau cu ei la un pahar...
Apoi a plîns Pablo Brandan.
Cînd l-a văzut patronu’ Gigi, plîngînd amar, trăgîndu-şi mucii, i-a spus: prietene,
ti-aş da palatu’ şi fata mea cea mare de soţie, ţi-aş da maybachu’ să te plimbi ca un baştan,
ţi-aş da cămaşa de pe mine să te împac, zău, nu mai plînge ca Onan!
Dar el plîngea: am un alean, mi-e dor de fraţii mei din Bărăgan!
Şi-au încercat să-l mai împace: nea Puiu Iordănesu cu o cruce,
Bilaşco cu-n film de Stanley Kubrick, cu subtitrare-n spaniolă, tras pe stick,
iar antrenorul său, Mister Ilie, c-o intervenţie la Primărie.
***
Năsosul Galamaz, figură tristă, bocea cu faţa în batistă,
fusese pentru acesta-un fel de frate, îl învăţase vorbe deocheate.
Dar jucătorul sud-american plîngea: am un alean, mi-e dor de fraţii mei din Bărăgan...
Atunci, colegii lui Brandan s-au dus la Helmut Duckadam.
Eroul nopţii magice de la Sevilla, cu haina lui de astrahan, i-a ascultat tăcînd, borgesian,
ş-apoi s-a aşezat cu dosu’ pe divan, oftînd cu ochii în tavan:
sărmanu’ argentinian se poate prăpădi de atît alean. Să plece repede spre Bărăgan!
Şi a plecat Pablo Brandan.
A luat pînă la gară-un taxi liber, un Meridian, şi-a nimerit in tren cu-n mare tehnician.
Stătea picior peste picior şi, nu se ştie cum, citea din Cartea cu Apolodor, a lui Naum,
cînd, pe nepusă masă, vecinu’ de compartiment îşi drese glasu’ şi-i adresă un compliment.
***
De n-ar fi dat de falca lui Andone Ioan, ar fi ajuns, pe la apus de soare, ’n Bărăgan,
dar ispitit şi-îmbîrligat de miliţian, lovit apoi de-un gînd semeţ, rablais-ian,
Pablo Brandan, fostul fundaş de fier ialomiţean, s-a răzgîndit semnînd cu „cîinii” pe un an.
Iar trei etape mai la vale,
la un duel cu-n coate goale, un trosnet scurt,
un os prea moale şi bravul argentinian s-a rupt.
Şedea acum pe tuşă trist, acest talent, acest artist,
avea în palmă numa’ mîncărime, nu tu salariu, nu tu prime...
Şi se jelea Pablo Brandan,
O, fraţii mei din Bărăgan,
Mă doare că mă sting în van
În campionatu’ ăsta grobian
Si ce păcat! eram din cultul maradonian,
Jucam frumos, jucam duios cum scrie Tolontan,
O, fraţii mei din Bărăgan,
O, fraţii mei din Bărăgan!
Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv, autorul blogului vivir para contarla