Carte nouă la Polirom: „Prin România. Carnete de drum”

10 iulie 2020   Dileme on-line

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Prin România. Carnete de drum de Mirel Bănică, cu ilustrații de Dan Perjovschi, apărut de curînd în colecția „Plural M”.

În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întîlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit” prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile” acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?

România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mîna cu inovația și kitsch-ul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cîrciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sînt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.

Mirel Bănică (n. 1971) este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (2004). Între anii 2005 şi 2008 a efectuat stagii de cercetare şi practică profesională la Universitatea Laval (Canada) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. În perioada 2008‑2012 a fost cadru didactic asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi la Universitatea din Bucureşti (Facultatea de Litere). Din 2008 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Lector al Fundaţiei „Calea Victoriei” din Bucureşti. Membru al Asociaţiei Franceze de Ştiinţe Sociale ale Religiei (Paris). Domenii de cercetare şi specializare: socioantropologia religiei ortodoxe, sociologia memoriei, antropologia mediilor virtuale. Semnează capitole de cărţi şi articole publicate la edituri şi reviste de prestigiu din Franţa, Canada, Statele Unite, Rusia. În România a publicat volumele: „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate (Paideia, 2007), Fals jurnal de căpşunar (Institutul European, 2007) şi Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente (EIKON, 2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30 (2007), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare, 2007), Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (2014; Premiul de Excelenţă al revistelor Dilema Veche şi Observator cultural, precum şi distincţia „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Nonficţiune”, acordată de Asociaţia Editorilor din România şi Ministerul Culturii, toate în anul 2015) şi Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor (2019).

Prin România. Carnete de drum (fragment)

Mai jos, spre Dunăre, un grilaj solid, ferecat cu un lacăt pe măsură. „Clubul Sportiv BOXUL BRĂILEAN. Sală antrenament de box” stă scris pe o pancartă uitată deasupra, agăţată de un balcon din secolul al XIX‑lea, de o mare frumuseţe, cu o feronerie extrem de densă şi delicată, exact genul de obiect pe care îl putem vedea pe canalul Discovery în emisiunile britanice, americane sau franţuzeşti dedicate recuperării şi conservării patrimoniului. Un anticar cu ştaif ar plăti bani grei să aibă aşa ceva în magazin. Balconul este acoperit cu covoare de mici dimensiuni scoase la uscat, proaspăt spălate – proprietarii profită de ziua însorită. Punctul final al călătoriei mele nu este Dunărea, ci locul unde altădată, în anii 1990, se ţinea un insolit tîrg pe care nimeni nu l‑ar fi putut bănui în comunismul ce părea etern: locuitori ai Moldovei exsovietice şi ucraineni intraţi în România prin Podul de flori de la Giurgiuleşti vindeau de toate şi nimic, de la conserve de peşte la costume militare de scafandru (da, am văzut cu ochii mei un astfel de costum), fructe şi legume proaspete şi televizoare color, încă foarte rîvnite în acea vreme. Acum, fosta „piaţă rusească”, cum era ea cunoscută de locuitorii Brăilei, ce dovedeau astfel un bun‑simţ geopolitic din care ar fi trebuit să înveţe cîte ceva şi oamenii politici, este invadată de o vegetaţie luxuriantă, aproape tropicală. Acolo nu mai există nimic, nici urmă de vînzoleala veselă cu care scormoneam în ultimele resturi ale comunismului. A mai rămas doar o placă metalică ruginită, bătută în cuie pe trunchiul unui copac, la o înălţime destul de mare, trei sau patru metri faţă de sol. Aşa se explică şi faptul că nu a fost demontată pentru a fi dusă la fier vechi. Pe placa-săgeată se mai pot distinge literele albe, atent trasate de o mînă sigură: „SPRE BAZAR/HA БAЗAP”. Literele şi grafia indicatorului seamănă izbitor cu cele ale afişelor publicitare ale defunctei Direcţii de Difuzare a Filmelor, sînt sigur că a fost pictat în atelierele de acolo.

Mă opresc mirat şi mulţumit de bucuria acestei mici comori urbane. Încep să o fotografiez, măcar atît să rămînă din istoria locului, mă îndoiesc că cineva o va expune într‑un muzeu, aşa cum merită. Va sfîrşi în căruciorul unui recuperator de metale mai agil, cu abilităţi de căţărare avansate. Chiar în acel moment, trece pe lîngă mine un grup compact de turişti... elveţieni, germana lor aparte, hîrîită pe nas şi pe gură, este inconfundabilă şi sînt familiarizat cu ea. Fără îndoială, sînt pasageri de pe un vas de croazieră fluvială ca acelea pe care le‑am surprins la Tulcea. Se opresc toţi ca la un semn şi duc reflex mîna la aparatele de fotografiat atîrnate la gît, pentru că mă văd pe mine fotografiind intens „ceva” şi nu ştiu ce anume, ca şi cum ar dori şi ei să ia parte la împărţirea prăzii. Apoi îşi dau seama că ţinta mea este un biet copac cu o inscripţie din tablă ruginită, ridică uşor mîna a dezamăgire şi pornesc către Dunăre. La urma urmei, nimic nu e mai greu de înţeles decît memoria. Nimeni nu a vîndut şi nu va vinde vreodată costume de scafandru pe malul lacului Leman sau Zürich. Poate doar în cazul unei catastrofe la scară globală, covîrşitoare...

Mai multe