Carte nouă la Polirom: „Luchian. Ochii, sufletul, mîna”

10 iulie 2020   Dileme on-line

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Luchian. Ochii, sufletul, mîna de Veronica D. Niculescu, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii Romanțate”. Volumul va fi disponibil și în ediţie digitală.

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare şi traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) şi Roşu, roşu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi); cărţile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi) şi Hibernalia (2016); romanele Spre văi de jad şi sălbăţie (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) şi Toţi copiii librăresei (2020). A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A cîştigat Concursul de scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul, bazat pe o povestire din volumul de debut. A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis şi alţii. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere la Tîrgul de carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

Luchian. Ochii, sufletul, mîna (fragment)

Ștefan a crescut moștenind firea tatălui, dar înfățișarea mamei. Era darnic și blînd ca tatăl și n-avea mai nimic din spiritul practic al mamei. Înalt, brunet, cu ochi mari și privire pătrunzătoare, era copia în miniatură a femeii venite din sud. Moștenise însă de la ea și o anumită tărie sufletească, un curaj de-a înfrunta viața, de a o privi drept în ochi. Mama ura lenea și delăsarea și își exprima sentimentele cu o pricepere demnă de o actriță. Numai privind-o, cînd ea tăcea, cotropită de emoții, de gînduri și griji, stînd așezat pe-un scaun în preajma ei, Ștefan învăța să descifreze pe chipul mamei ce se petrece în sufletul ei. Citea în liniile feței grijile care o sîcîiau și citea supărarea cînd el făcea vreo năzbîtie. O iubea și-i era frică de dînsa.

Acolo, în Ștefăneștiul de la capătul țării, a făcut el primii pași și a deschis ochii asupra frumuseții, copilărind în mijlocul naturii, înconjurat de priveliști splendide. Erau colinele de-un verde palid, blînd decupate sub ceruri înalte. Erau copacii cu trunchiuri zvelte legănate de vînt și frunziș dantelat foșnind în adieri luminoase, cîntece ale pămîntului auzite doar de urechile de copil, cînd se duceau la rîu, vara, ca să se scalde într-o bretea de apă puțin adîncă, o buclă de argint viu încălzită de soare, ținîndu-se mereu aproape de mal, sau doar ca să șadă cu orele tolăniți între ierburi ori pitulați între tufele din luncă, de unde pîndeau păsările cîntătoare, el și alți copii de vîrsta lui. Băieții mai măricei mînuiau praștia și se străduiau să prindă păsăruici colorate, care li se zbăteau în palme ciripind disperate înainte de-a fi eliberate de copii cu un țipăt.

Dar el, ascuns singur în cîte-un tufiș, era plecat numai la vînătoare de frumusețe. Căci mîinile i se odihneau pe genunchi și tot trupul stătea nemișcat – ca împietrit aștepta să poposească vreun sticlete pe-un ram fin și elastic ce se curba sub greutatea infimă a păsării, iar atunci el, una cu natura din jur, cu ochii mari și cu răsuflarea tăiată, privea de aproape pata sîngerie din jurul ciocului, galbenul fantastic de la baza aripilor și petele albe ca zăpada de pe vîrfurile lor, ochii ca mărgelele, ciocul. Tresărea și el cînd păsăruica zvîcnea și-și lua zborul, speriată de-o pală de vînt, lăsînd în urma sa rămureaua vibrînd. Și atunci simțea că pasărea este el.

Iar cînd vara era dusă și oamenii mari oftau la lăsarea întunericului și se văitau de zilele scurte și de dureri de oase, cînd mama și tata șușoteau în camera de dincolo și tatăl mai cu seamă vedea totul în negru, iar în dormitor Anibal dormea ghemuit, un înger mic și blond, cu fața la perete, și din el se mai vedea doar o spinare rotunjită, un trup ușor ridicat sub pătură de respirația ritmică, Ștefan, așezat în patul său de lemn, pe salteaua de paie învelită într-un cearșaf alb ca laptele, se bucura rămînînd o vreme așa, în capul oaselor, și privind pe fereastră. Căci în lumina înserării, în rama de lemn a ferestrei, dincoace de salcîmii și teii din curte încărcați de zăpadă albastră, florile de gheață crescute din abur sclipeau iarăși, ca nestematele atent șlefuite.

*

Cînd au plecat din Ștefănești, într-o zi de vară, părăsind pentru totdeauna lunca rîului cu păsările și florile sale, și casa albă cu pridvor, și copacii, o ceată de copii a alergat pe urmele lor. Ieșiseră-n uliță toți prietenii, mari și mici, care nu mai văzuseră niciodată o asemenea desfășurare, ba li se alăturaseră și o parte dintre puștii din satele învecinate. Mama, tata și cei trei frați călătoreau într-un landou proaspăt vopsit, pe care batalionul îl cumpărase de la un boier scăpătat din Botoșani, pentru mutarea maiorului. Ce veseli au fost cei doi băieți, făcîndu-le cu mîna copiilor care goneau ridicînd praful mai abitir decît caii, pînă cînd prichindeii au rămas în urmă și s-au făcut mici, tot mai mici, iar glasurile lor s-au stins, acoperite de zgomotul roților și-al copitelor. „De ce”, s-a întrebat atunci Ștefan, stînd cuminte lîngă fratele său pe bancheta capitonată cu catifea verde și privind la părinții din fața lor, între care stătea micuța Ecaterina, „de ce or fi așa de triști mama și tata, cînd ar trebui să fie fericiți? Că doar uite în ce trăsură frumoasă mergem noi, de parcă am fi într-un basm”. În convoi, alături de landou, se aflau căruțe în care era încărcată mobila lor, toată mica lor avuție pusă în boccele și bocceluțe. Soldații mînau caii, care înaintau privind tot înainte și nu știau dacă să fie veseli sau triști. Soții Luchian se mutau la București, unde sperau să le poată croi copiilor un trai bun. Într-un an, Ștefan avea să meargă la școală, urmat peste încă un an de Anibal, apoi și de fată.

Cum se îndepărtau de Botoșani, mama și tata îi învăluiau în priviri încărcate de duioșie, tăcuți. Nu aveau cum să știe băieții atunci că, pe lîngă grijile toate, una dintre marile tristeți ale părinților, în momentele acelea, era legată de despărțirea de un mormînt mic, foarte mic, pe care simțeau că-l lasă în urmă pentru totdeauna. Cine putea ști cînd o să dea bunul Dumnezeu să ajungă iarăși pe-aici, ca să pună flori lîngă crucea pe care era scris numele Ilie Luchian – fratele geamăn al lui Anibal, căruia îi fusese dat să trăiască doar unsprezece zile? Între mama și tata, surioara Ecaterina, mititică și palidă, deja picotea, și nimic nu prevestea că și ea o să dispară curînd, pentru a deveni în mintea fraților ei doar o amintire: o rochie albă, o coroniță de flori.

Mai multe