Carte nouă la Humanitas: „Soră lume” de Ana Blandiana

16 noiembrie 2020   Dileme on-line

Editura Humanitas vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul Soră lume de Ana Blandiana. Cartea va fi disponibilă în librării începînd cu 23 noiembrie.

„Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. Dacă aș accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbîndu-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.

Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capi­tolele ei descriu întîmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decît în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum. 

În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume.” (Ana Blandiana)

*

Ana Blandiana (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Cărţi de poezie: Persoana întîi plural, 1964; Călcîiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Poeme, 1974; Somnul din somn, 1977; Întîmplări din grădina mea, 1980; Ochiul de greier, 1981; Ora de nisip, 1984; Stea de pradă, 1986; Alte întîmplări din grădina mea, 1987; Întîmplări de pe strada mea, 1988; Poezii, 1988; Arhitectura valurilor, 1990; 100 de poeme, 1991; În dimineaţa de după moarte, 1996; La cules îngeri, 1997, 2003, 2004; Cartea albă a lui Arpagic, 1998; Balanţa cu un singur talger, 1998; Soarele de apoi, 2000; Refluxul sensurilor, 2004; Poeme, 2005, Întoarcerea lui Arpagic, 2008; Patria mea A4, 2010; Pleoape de apă, 2010; Orologiul fără ore, 2016; Variațiuni pe o team dată, 2018; Integrala poemelor, 2019.

Cărţi de eseuri: Calitatea de martor, 1970, 2003; Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978; Coridoare de oglinzi, 1983; Autoportret cu palimpsest, 1985; Oraşe de silabe, 1987; Geniul de a fi, 1998; Ghicitul în mulţimi, 2000; Cine sînt eu?, 2001; A fi sau a privi, 2005; O silabisire a lumii, 2006; Spaima de literatură, 2004, 2010; Fals tratat de manipulare, 2013; Istoria ca viitor, 2017.

Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri, 1977, 2011 – nuvele; Proiecte de tre cut, 1982, 2011 – nuvele; Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 – ro man; Imitaţie de coşmar, 1995 – nuvele; Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004 – nuvele; Povestiri fantastice, 2016 – nuvele.

Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începînd din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud, Portugalia.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul polonez „Poetul European al libertăţii“, 2016; Premiul Canadian pentru Excelenţă în Poezie „Griffin“, 2018; Premiul „Cununa de aur“ de la Struga, 2019.

Interdicţii de publicare: 1959–1964, 1985, 1988–1989.

În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Soră lume (fragment)

Apoi, ușile au explodat dîndu-se de perete, sau poate chiar sfărîmîndu-se, și în sală s-a revărsat o mulțime, cu media de vîrstă probabil sub 20 de ani, care vocifera, scanda, dădea din mîini și înainta asemenea unei viituri, asemenea unei ape rostogolindu-se și umplînd toate spațiile libere, încercînd chiar să intre pe rîndurile de scaune care erau încă ocupate de cei cărora nu le venea să creadă ceea ce li se întîmplă. Mă ridicasem și eu în picioare și, întorcînd spatele scenei – pe care japonezii așteptau dublați de manechine, machiați violent și deveniți ridicoli, neștiind încă dacă trebuie să plece sau să rămînă –, am început să urmăresc fascinată adevăratul spectacol.

Pe la mijlocul sălii, valul nou-veniților s-a ciocnit de foștii spectatori care încercau îngroziți să iasă. De fapt s-a ciocnit nu este verbul potrivit, pentru că nu își opuneau rezistență unii altora, ci se întrețeseau, trecînd unii printre alții în direcții opuse și cu reacții complementare. În timp ce femeile începuseră să țipe, acoperindu-și cu mîinile încleștate decolteurile cu bijuterii, deși nimeni nu încerca să li le smulgă, invadatorii renunțaseră la scandări și imprecații și se puseseră pe rîs, bătîndu-și joc de această adunare de elită, devenită deodată jalnică prin lipsa de apărare. De altfel, în timp ce ultimii spectatori ieșeau, cei ce intraseră trecuseră de primul rînd și, sărind peste fosa orchestrei, începeau să umple scena pe care artiștii japonezi se hotărîseră să o părăsească.

M-am așezat la loc pe scaunul meu. Nu aveam nici un motiv să ies înainte de a înțelege despre ce este vorba. De altfel, mi-am dat seama că nu eram singura care optase pentru continuarea condiției de spectator. Numărul celor care reușiseră să se cațere pe scenă era tot mai mare, dar nu era deloc clar ce spectacol vor da. Înțelesesem puține dintre cuvintele strigate care se încîlceau între ele revenind: à bas, vive și diferite nume proprii, dintre care îl descifrasem pe Che Guevara. În mod evident, vociferările nu erau decît un acompaniament. Ajunși pe scenă, cineva ar fi trebuit să vorbească, dar nu era clar cine o va face, în schimb se vedea că nimic nu era gîndit înainte, că totul se improviza din mers. Deocamdată cei din primul rînd de pe scenă se îndemnau unul pe altul, împingîndu-se, să ia cuvîntul. În cele din urmă, hotărîndu-se, un lungan deșirat, cu plete de-o culoare incertă, pînă pe umeri, transpirat de emoție și agitație, a ridicat mîna în semn că vrea să vorbească și larma s-a mai potolit, dar nu suficient să se audă ceva dacă s-ar fi hotărît să spună. N-a știut ce să facă, și cred că se pregătea să renunțe, cînd cineva i-a adus din culise un microfon cu stativ înalt, pe care i l-a potrivit în dreptul gurii. Era evident un angajat al teatrului, iar inițiativa lui nu părea să spună că trecuse de partea invadatorilor, ci că voia să se lămurească și – dacă se poate – să se termine mai repede.

Tînărul a ridicat mîna din nou și de astă dată glasul lui surprinzător de subțire s-a auzit tăios prin amplificare.

— Vreau să anunț – a început el, la început nesigur, apoi tot mai ferm, aproape solemn – că, din acest moment, această citadelă a culturii burgheze trece în stăpînirea revoluției.

A vrut să mai spună ceva, dar furtuna de aplauze, fluierături admirative și strigăte de victorie a transformat totul într-un vacarm impenetrabil. A renunțat și s-a retras cu aerul că-și făcuse datoria, iar în locul lui s-a apropiat de microfon un altul, mult mai solid, cu o barbă creață încîlcită, care, ridicînd mîinile ca un dirijor, cu o voce profundă de bas, de-a dreptul impresio- nantă, a repetat de mai multe ori, pînă cînd sala întreagă a înțeles și a preluat mesajul:

— À bas la culture! À bas la culture!

De data asta chiar părea sfîrșitul lumii. Cu un entuziasm și o bucurie care-mi dădeau fiori reci pe șira spinării, scandau din fundul rărunchilor, suiți cu picioarele pe scaune, dînd din mîini în ritmul silabelor, ca și cînd ar fi fost posedați de o forță care-i scăpase de sub control.

— À bas la culture! À bas la culture!

Am avut senzația că a durat nesfîrșit, minute lungi, asurzitoare, în care am încercat să mă întorc să privesc sala din spatele meu, să-i văd cum arată pe purtătorii vocilor care bubuiau ritmic, dar n-am reușit să disting decît o încîlceală de fețe transpirate, de ochi isterizați de bucurie, de plete și bărbi, de brațe încolăcite solidar, de trupuri îmbrățișîndu-se cu exaltare.

Chiar pe scaunul din dosul scaunului meu era suită cu picioarele o adolescentă gingașă, cu un aer luminos prerafaelit, ale cărei vene de pe gît se umflaseră de efortul scandării și din gura frumoasă a căreia ieșea un fel de scîncet răgușit nearticulat, dar ritmic, prea obosit ca să se mai lase turnat în cuvinte, dar nevrînd să renunțe. Am întors capul spre scenă cu un amestec de mirare și de dezgust. În timp ce scandarea continua, pe scenă apăruseră două siluete complet diferite de ceilalți. Un domn și o doamnă d’un certain îge, cum spun francezii, și părînd eleganți nu atît datorită hainelor sobre și închise la culoare, cît ținutei extrem de drepte, aproape rigide, așa cum stăteau într-un colț ale scenei, privind cu o atenție aproape fascinată sala și așteptînd să se termine scandările. Cum nu se terminau însă, bărbatul a înaintat spre microfon și ceilalți i-au făcut loc nu binevoitori, totuși intimidați, ca și cînd ar fi știut despre cine e vorba. În clipa în care s-a întors cu fața complet spre sală, l-am recunoscut și eu, nu atît din realitatea din urmă cu două ore (care părea acum desfășurată pe altă planetă), cînd a deschis prin cîteva fraze stagiunea 1968 a Teatrului Națiunilor, cît din fotografii: era Jean-Louis Barrault.

Îmi amintesc – acum, cînd scriu și cînd nu mai sînt în stare să reproduc discursul pe care l-a ținut atunci marele actor – de cîte ori l-am repetat, după întoarcerea acasă, prietenilor și colegilor, cum îl știam literalmente pe dinafară și cu ce plăcere îl repetam. Tema discursului era scandarea – care, de altfel, nu încetase, dar își redusese volumul – Jos cultura.

Ceea ce țin minte este felul în care nu a încercat să le reproșeze ceea ce făceau, nici să polemizeze cu ei. Le-a vorbit doar despre cum ar arăta o lume fără cultură, cum ar fi viitorul dacă sloganul pe care îl scandează s-ar împlini, ar deveni realitate. Nu avea un aer polemic, ci mai curînd persuasiv, încercînd să-i împace parcă, ceea ce, dincolo de tristețe, era utopic și aproape deplasat, și nu părea să trezească empatia, ci disprețul celor cărora li se adresa. În fața valului de fluierături, și huiduieli, și insulte care a reizbucnit cu mai multă putere, ca și cum ar fi făcut, ascultîndu-l, o pauză de refacere a forțelor, Jean-Louis Barrault a încercat să nu cedeze, să-și continue ideea, dar indulgența și răbdarea tinerilor se terminase, pur și simplu i-au smuls microfonul din mînă și l-au împins fără menajamente în fosa orchestrei, unde îl așteptau alte brațe pregătite să îl rostogolească, scoțîndu-l din raza privirilor sălii, care continua să-l insulte.

După ce nu s-a mai văzut, soția lui, Madeleine Renaud, o personalitate aproape legendară a teatrului francez, și-a părăsit colțul de scenă din care privise totul și a înaintat încet, cu pași rari,

pe marginea rampei înspre microfon. Era mai în vîrstă decît el, sau poate scena la care asistase o îmbătrînise brusc, și avea ceva fragil, aproape friabil, încît faptul că se încăpățîna să se îndrepte, fără să ezite, spre pericol a făcut deodată aproape liniște. Părea o eroină din Corneille și în mod evident trezise curiozitatea sălii, care voia să audă ce ar mai putea îndrăzni să spună. Iar ea, după ce a întins mîna să ia microfonul pe care nu au îndrăznit să nu i-l dea, a spus:

— Eu vreau să vă mulțumesc.

S-a auzit o voce începînd să rîdă ascuțit, dar a fost imediat redusă la tăcere. Iar în tăcerea aceea, doamna a repetat cu o voce aproape albă:

— Vreau să vă mulțumesc că n-ați pornit această revoluție în urmă cu 30 de ani, permițîndu-mi astfel, în toate aceste decenii, să-mi închin viața culturii pe care o huiduiți acum. Vă sînt profund recunoscătoare că, devastîndu-mi scena, pe care mi-am petrecut cea mai mare parte din viață, abia acum, mi-ați dat răgazul să îmi împlinesc destinul artistic.

Mai multe