Capitalism, rețeta noastră de dragoste

E ciudat cum cu unii oameni vrei să-ți învelești toată viața, să-i întinzi ca o pătură caldă peste bunurile tale, de care doar așa te mai poți bucura. Toate astea se întîmplau în vremurile frumoase, cînd în Londophone barmaniță era Andreea și veselia iradia dinspre tejghea spre toți clienții, dar mai ales spre mine, pentru că acolo îmi duceam veacul. Era doar o chestiune de timp pînă să se întîmple ceea ce s-a întîmplat, chiar dacă totul pe ocolite, statusurile de pe facebook prin care-i dădeam de înțeles pe unde sînt de obicei, like-urile primite la orice melodie și în cele din urmă, poate cînd ne așteptam mai puțin, ne-am întîlnit așa cum amîndoi visam. Eram la bar și rîdeam cu Andreea, am văzut-o intrînd și m-a salutat timid, „Bună, Haidu”. S-a întors de la toaletă exact în momentul în care nici eu nu mai simțeam golul ăla în stomac, „Ce faci, Elena, nu cred că ne-am mai întîlnit pînă acum”, ea a încuviințat tăcut și peste cîteva ore dansam în Control.
 
Am rămas la ea în seara aia și, cum se spune că nu-i frumos din prima noapte, am așteptat cuminți pînă a doua zi. Sexul a fost ca și cum filmele porno s-ar fi întîlnit cu cele romantice, la sfîrșit s-a prăbușit cu capul pe pernă, a fixat tavanul cu privirea și mi-a zis, suspinînd, „Frate, te iau de bărbat”. Am mai făcut-o o dată și ne-am aprins țigara de „după după”. Am dormit două ore și ne-am trezit buimaci, ea se ducea la muncă, eu munceam de acasă.

Ideea era să ne mai odihnim o vreme, dar nu știu cum se face că aveam tot felul de prieteni cu care voiam să ne mai întîlnim, în fiecare zi ne introduceam unul altuia pe cîte cineva și ne părea rău că ne înțelegem atît de bine cu ei încît mereu ajungeam abia în miezul nopții acasă. În cîteva zile am cheltuit tot ce cîștigasem în cîteva luni, și tocmai cînd îi spuneam că gata cu ieșirile, am început să ieșim și mai des. Dacă mai punem la socoteală și sexul, nu știu zău cînd mai aveam timp să dormim. La un moment dat chiar ne gîndeam că la cîți bani dăm pe prezervative, mai ieftin ar fi să facem un copil, dar niciunul dintre noi nu rîdea cu rîsul lui.

N-am ratat niciun eveniment cît de cît interesant, lecturile de poezie ale moldovenilor, teatrul de improvizație al trupei iELE, scurtmetrajele românești de la cinema Union, plus ieșirile la bere care nu de puține ori se continuau cu dans. Dacă ar fi după mine, aș interzice dansul ca pe ceva obscen de intim, ai acces la toată ființa omului în acele momente. Trebuie spus că Elena dansa foarte frumos, cu grația și reținerea gestuală pe care numai o anumită decență sufletească ți-o dau.

Ne întorceam amețiți din Silencio și pe drum Elena începe, cu o însuflețire care i-ar fi făcut și pe nemți să zîmbească, „Mă gîndeam...”, face o pauză și-și aprinde ultima țigară, din care trage un fum lung și elegant, „Uneori îmi vine să le spun oamenilor: oamenilor, eu am nevoie de voi”, și face un gest larg cu mîna împiedicîndu-se puțin în același timp, o trag de mijloc mai înspre mine și încep să rîd încuviințînd, ea continuă, „Am nevoie de voi ca să fiu fericită”, mai trage un fum, „Și mi se pare că de fapt nu cer foarte mult”. I-am zis singurul lucru care i se putea spune atunci, „Elena, dac-o mai ții mult așa o să te iubesc toată viața”, și chiar așa a fost din momentul în care chiștocul ăla a atins asfaltul.

A doua zi mă trezeam primul și plecam la Mega Image cu cele mai bune intenții, voiam să-mi cumpăr o pîine. Casierița se uita la mine și la chitanța care ieșea din POS, citea cu voce tare, parcă fără să-și creadă ochilor, „Fonduri insuficiente”, și după aia adăuga așa, cu milă, „Îmi pare rău”. „O fi un semn”, mă gîndeam. Acasă o trezeam pe Elena și-i spuneam că ori nu mai ieșim în oraș, ori facem mai mulți bani, dar ea răspundea somnoroasă, „Eu mă distrez, tu muncești, în medie amîndoi ne simțim bine”. Mai erau și zile în care teoretic am fi avut de mîncare, dar ne trezeam prea tîrziu și mahmuri, rămîneam în pat și ne spuneam unul altuia că probabil ar trebui să mîncăm, iar cînd vedeam că indiferent de cîte ori repetam asta nu se întîmpla nimic, ne culcam la loc sau mai citeam cîte ceva fără vlagă.

Parcă special ca să ne facă în ciudă, pisica se descurca de minune, deși bolul ei rămînea gol cîteva zile la rînd: stătea la pîndă minute bune și în cele din urmă se arcuia într-un salt de gimnastă olimpică, prinzînd în lăbuțe cîte o muscă, pe care o ducea apoi în bot pînă în colțul camerei, unde îi dădea drumul doar ca să-i amîne mai ludic și crud tragicul destin. Nici n-o înghițea bine, că punea ochii pe alta. „Pisica ta e împăratul muștelor”, spunea alene Elena.

După o lună ne-am văzut pentru prima oară treji. A fost groaznic. Ne priveam cu uimire chipurile descompuse în oglindă, Elena spunea că nu-i mai trebuie machiaj la ce cearcăne are, eu îmi aminteam cu drag vremurile în care aveam ochii verzi, nu roșii, apoi stăteam în fața cafelelor și ne-ntrebam cine-i persoana din fața noastră. Eu moțăiam în fața laptopului toată ziua, ceea ce nu-mi aducea un venit deosebit, în timp ce Elena ațipea deseori la muncă și se trezea abia cînd ieșeam în oraș. Înainte să ieșim ne rugam la Dumnezeu să nu ne simțim bine, ca să ne întoarcem devreme. Diminețile snooz-ul ei ne era cel mai mare dușman, sunînd la fiecare zece minute ca și cum numai asta l-ar fi distrat. Cu greu îl potoleam și Elena întîrzia din ce în ce mai mult la muncă, uneori trebuia să-i spun povești ca s-o trezesc, „A fost odată un Snooz îngrozitor, care obișnuia să-i terorizeze pe oamenii din Tărîmul de Pat, pînă cînd un voinic îl pîndi toată noaptea și, cu ultimele forțe, îi dădu turn off din prima. Alți zece Snoozi porniră atunci ca la un semn alarma...”

Micul-dejun devenise un lux pe care rareori mai îndrăzneam să-l prepar. Deschideam atunci frigiderul și, negăsind nimic cu care să pot improviza un sendviș, mă uitam cu jind la borcanul cu muștar și sticla de ketchup, ca la vestigiile unei civilizații glorioase, de mult dispărute. Mă întorceam la Elena în ideea că putem folosi timpul astfel economisit făcînd sex, dar ne dădeam repede seama că asta ar implica prea multă mișcare. Adormeam uitîndu-ne cu ochii semideschiși la tot mai multele muște pe care le vîna bucuroasă pisica.

Pentru a sărbători cele două luni pe care le petrecusem împreună, iar „împreună” e un cuvînt slab, care cu greu descrie cît de împreună am fost noi de fapt, ne-am tîrît trupurile frînte de oboseală pînă în Londophone. Andreea ne-a servit cele două Timișoreana, pe care le-am ciocnit și, imediat ce am băut prima gură, gurile noastre s-au unit în cel mai lung și lent sărut, care nu părea să se mai oprească și cred că nici nu s-ar fi oprit dacă n-aș fi simțit dinții Elenei mușcîndu-mi cu poftă buzele, sîngele încălzindu-mi bărbia și apoi mușcăturile ei din ce în ce mai puternice, chiar mă miram de unde atîta forță cînd nu luasem micul-dejun.

Într-un fel mă bucur că toate acestea s-au întîmplat în Londophone, mi se pare cel mai bun loc de unde s-ar putea porni apocalipsa zombie, și într-adevăr, așa s-a dovedit a fi: clienții alergau fără speranță prin camerele strîmte, negăsind niciun loc să se-ascundă, iar cînd în cele din urmă nimereau scările care duceau afară, se împiedicau și ne era și mai ușor să îi prindem. Singurul lucru care mă întristează e doar faptul că n-am apucat să ne cunoaștem mai bine, privind retrospectiv ar fi atîtea întrebări pe care i le-aș fi putut pune, atîtea ocazii în care i-aș fi putut observa mai atent comportamentul, fără amețeala și mahmureala și oboseala continuă.

Acum e prea tîrziu pentru toate acestea, dar chiar și așa, uneori mi se pare că o înțeleg mai bine în timp ce o privesc devorînd cîte-un braț, smulgînd organele victimelor și înfruptîndu-se repezit din creierul lor. Atunci mă întreb cum de n-am intuit de la bun început toate astea, mai ales că, uitîndu-mă mai bine, îmi dau seama că arată exact ca în pozele de pe Facebook.