Campionatul mondial de snooker în fază finală - 3 mai 2010

3 mai 2010

Stela Giurgeanu: Azi se va încheia finala Campionatului Mondial de Snooker. Neil Robertson - Graeme Dott. La penultima sesiune, desfăşurată ieri seară, recunosc, am adormit. Mi se pare un joc plictisitor, de amatori, fără tactică şi fără lovituri spectaculoase. Nu vreau să-i acuz pe cei doi de a fi non-valori, dar nici nu prea înţeleg cum au ajuns să joace în finală. Crezi că se creionează un nou fel de snooker?

Andrei Manolescu: Snooker-ul plicticos? Asta ar fi poate chiar mai grav pentru soarta acestui joc decît scandalurile despre meciuri trucate, care văd că au început să se ţină lanţ. Robertson şi Dott aveau amîndoi cearcăne, erau obosiţi. Mai nasol e că şi jucau cu cearcăne. Poate că spre sfîrşit, dacă se vor ţine aproape unul de altul, finala va căpăta ceva dramatism. Pînă acum, deşi nu au lipsit unele lovituri bune sau spectaculoase, parcă meciul n-a avut nerv. A fost un fel de cioc-cioc, boc-boc cu băgat de bile-n găuri.

Stela Giurgeanu: N-a avut nerv, amîndoi păreau plictisiţi şi fără vlagă. Deşi la Robertson jocul nu pare a fi involuat, pe Dott nu-l recunosc. Parcă s-a molipsit de jocul plat al australianului. Şi pentru că ai adus vorba de scandaluri, jocul celor doi a fost fără îndoială surclasat de ultimul scandal. Higgins, campionul mondial en titre, exemplul de fair play şi gentleman-ul perfect, a luat mită???

Andrei Manolescu: Da, mi se pare că acest proaspăt scandal le eclipsează  pe cele mai vechi în care au fost implicaţi Stephen Maguire, Jamie Cope sau Steven Lee. Are tot tacîmul, şi înregistrări şi un personaj central care era exemplu de fair play, aşa cum spui. Snookerul părea o lume ideală, cu oameni bine educaţi şi corecţi. Iată că nu e. Dar uite şi cum totul se află, chiar dacă din simpla privire a jocului e aproape imposibil să demonstrezi că o lovitură a fost greşită în mod intenţionat. Dacă unul ca Higgins a pus botul, cu se spune, la o asemenea drăcie, înseamnă că te poţi aştepta la aşa ceva de la oricine.


30 aprilie 2010

Stela Giurgeanu: N-am mai scris ieri nimic. Ţinem doliu după înfrîngerea lui Ronnie, sau de ce?

Andrei Manolescu: Nu neapărat, dar cred că ce s-a mai întîmplat în ultimele zile nu ne-a inspirat în mod special. În orice caz,  mi s-a adeverit doar jumătate din pronosticul cu jucătorii ajunşi în semifinale. Însă, nu mă voi uita la un meci de fotbal în timpul semifinalelor, pentru că nu s-a întîmplat să ajungă să joace Robertson cu Murphy. Problema e că dintre cei patru rămaşi nu e niciunul prea spectaculos. Cu toţii parcă sînt nişte elevi conştiincioşi. Ce zici?

Stela Giurgeanu: Nişte elevi scăpaţi de presiunea unor examene dificile, aflaţi parcă în vacanţă. Spectacolul, din cîte am remarcat în meciul Selby-Dott, a migrat de la masa de snooker înspre... divertisment, Selby provocînd într-una publicul, adversarul arbitrul, la mici glumiţe. Parcă toată lumea s-a relaxat, fapt ce se vede şi în calitatea meciurilor, detaşate, cu mult prea multe greşeli, cu ratări care nu prea au ce căuta în această etapă a Campionatului Mondial. Cum îţi explici totuşi că favoriţii Campionatului, capii de serie, greii snookerului au clacat în faţa celor patru, aflaţi zilele astea în cursa pentru finală?

Andrei Manolescu: Nu pot să am explicaţii decît pentru fiecare în parte. Cred că Ronnie a căzut victimă propriei lipse de răbdare şi a pierdut meciul cu Selby pe ultima sută de metri (la fel cum a mai păţit şi la master). Despre Higgins ştim, a făcut-o de oaie cu Steve Davis, probabil copleşit şi de statura adversarului şi probabil surprins de forma neobişnuită în care acesta se afla. Mai e şi faptul că Wiliams a jucat cu Ronnie încă din turul al doilea şi unul din ei trebuia oricum să fie eliminat. Să nu uităm însă de Graeme Dott care iată că revine în topul celor mai buni. Favoritul dintre cei patru mi se pare totuşi în acest moment Robertson a cărui maşinărie de gheaţă pare că merge unsă.


28 aprilie 2010

Stela Giurgeanu: Vorbeam ieri de momentele de vîrf ale Campionatului, consumate parcă prea devreme prin meciurile senzaţionale de pînă în sferturi: vorbim de Davis-Higgins, O‘Sullivan- Williams şi, nu pot să mă abţin să nu menţionez, revelaţia Martin Gouls. Totuşi, campionatul continuă, cu meciuri interesante. Azi, high light-ul cred că sînt sesiunile finale ale meciurilor dintre O Sullivan şi Selby, Robertson şi Davis.
Aş vrea azi să ne oprim puţin asupra unui aspect care însoţeşte jocul de snooker: atitudinile şi gesturile (voluntare şi involuntare) ale jucătorilor. Ai văzut, cred, ultima sesiune de ieri, Robertson – Davis. Scorul 12-3 în favoarea australianului, Roberstons avînd nevoie de încă un singur joc pentru a termina meciul. Dar, surpriză: Davis are puterea să mai cîştige un joc şi să trimită meciul în sesiune finală. Cîştigă practic jocul dar Robertson nu se dă dus de la  masă deşi nu mai are nici o şansă în acel joc. Evident că a pierdut pînă la urmă jocul. Cît de fair play ţi se pare gestul lui Roberson?

Andrei Manolescu: Sigur, una e să-ţi joci şansa pînă la capăt, să lupţi, şi alta e să nu cedezi şi să nu vrei să te recunoşti învins atunci cînd e cazul. Mai ales că la scorul acela, Robertson era ca şi calificat în semifinală,  un joc în plus sau în minus pentru Davis nu prea mai conta. Dar cred că jucătorii mai tineri sînt mai legaţi de ideea de a cîştiga, sînt montaţi altfel decît un senior care, oricum, nu mai are nimic de pierdut, cum e Davis. Nu exclud însă total ideea ca Robertson să fi vrut să se mai joace un pic, aşa, pentru public. N-am văzut bine mimicile celor doi în acele momente. Apropo de mimică, aş remarca faptul că snooker-ul e unul din jocurile pe care televiziunea le-a transformat într-un adevărat teatru (nu degeaba campionatul mondial se joacă în foaierul teatrului Crucibal). Figurile şi mimica jucătorilor se văd foarte bine în prim plan şi fac parte din spectacol. Ce zici?

Stela Giurgeanu: Este un deliciu să-i observi, să le vezi trăirile la masa de joc. Un soi de divertisment, dacă vrei, de multe ori detalii amuzante, prin care jucătorul îţi devine parcă mai apropiat. Bineînţeles există un întreg cod nescris al gesturilor: de pildă, cînd un jucător are o lovitură norocoasă,  îşi cere scuze de la adversar, gest însoţit uneori de celebra verificare a tălpii pantofului: o expresie englezească spune că, dacă ai noroc, pesemne ai călcat în rahat. Dar sînt şi gesturi involuntare: odată, într-un meci cu Ronnie O Sullivan, Domenique Dale, ratînd lovirea bilei albe, tacul ricoşîndu-i agresiv în postav, ridică instinctiv ochii către O Sullivan, înroşindu-se ca o fată mare. Trădează, aceste gesturi, raportul dintre jucători: respect, dar uneori şi îngîmfare. Ţi-a rămas vreun exemplu de expresie sau atitudine de acest fel, de la meciurile de pînă acum din Campionat?

Andrei Manolescu: Da, şi revin la Steve Davis (sper că personajul acesta nu a început chiar să mă obsedeze), la gestul lui de după cîştigarea meciului cu Higgins, campionul mondial în exerciţiu. În acele momente, de cîteva ori la rînd, Davis a salutat publicul cu mîna ridicată după care şi-a pus-o în cap (involuntar cred). Adică, şi-a însoţit gestul victoriei cu un altul plin de modestiem prin care parcă voia să spună: „Vai de mine, ce mi se întîmplă, la vîrsta mea l-am bătut pe campionul mondial, mi-a căzut pe cap o reuşită la care nici nu sperasem”. Să vedem însă cu ce ne mai  poate delecta Davis în sesiunea decisivă de astăzi, în condiţiile în care victoria adversarului său,  Robertson, pare o simplă formalitate.

Cel mai rapid 147 break, Ronnie O'Sullivan:

27 aprilie 2010

Andrei Manolescu: Uite că s-a ajuns şi în sferturile de finală. Ronnie O’ Sullivan l-a bătut iarăşi pe  Mark Williams deşi cel din urmă era într-o formă mult mai bună decît ne obişnuise în ultimii ani. În orice caz, cei doi mi se par cei mai buni jucători ai momentului. Ai văzut, cred, tot meciul. Ţi s-a părut că spectacolul a fost pe măsura valorii combatanţilor?

Stela Giurgeanu: Categoric. În plus, părea că amîndoi s-au detaşat de miza pe care o presupunea meciul: accederea în sferturile de finală, jucînd parcă un meci amical, în care amîndoi au dat ce este mai bun. A fost snooker de dragul snookerului, nu s-a marşat aproape deloc pe joc defensiv nu s-a „aşteptat” greşeala celuilalt. Un meci rapid, durînd puţin peste cinci ore (asta în cazul în care celelalte se întindeau şi pe 8-9 ore), ofensiv, dar nu ofensivo-disperat, în care să se fi atacat orice bilă. Comentatorul meciului, Marius Ancuţa, deşi nu se aruncă niciodată la prognostic, a spus la un moment dat că în finală va ajunge învingătorul acestui meci. Azi au început sferturile de finală. Ce meci crezi că se va ridica la nivelul acestuia (care a fost, totuşi, finala neoficială a campionatului)?

Andrei Manolescu: Cred că meciul Mark Selby - Ronnie O’Sullivan nu poate să fie decît unul bun.La fel şi cel dintre Mark Allen şi Graeme Dott. Pe de altă parte, sigur că mi-aş dori să-l văd pe Steve Davis mergînd mai departe dar mi-e tare teamă că nu se mai poate. Chiar acum în timp ce scriu, aud deja că Robertson îl conduce cu 7 la 1. Mai e şi al patrulea sfert, cel dintre Shaun Murphy şi Ali Carter. Dar pentru că vorbeai de durata de 8-9 ore a cîte unui meci. Cum îţi explici că în ritmul de azi al vieţii, asemenea partide lungi sînt urmărite cu pasiune de către tot mai mulţi oameni? În mod normal numai la gîndul că un meci durează  9 ore, te poate apuca plictiseala.

Stela Giurgeanu: Snookerul a cîştigat teren prin faptul că oferă, în afară de renumitul fair-play (jucători care îşi autodenunţă un fault nevăzut de arbitru, sau care ţin pumnii adversarului, cînd acesta e pe cale să reuşească break-ul maxim), alternativa la alte sporturi în care primează doar abilitatea fizică. Aici spectatorul este implicat direct, gîndeşte, nu doar priveşte la ceea ce fac alţii. Un meci ca acela dintre compionul mondial en titre, John Higgins şi Steve Davis, lung, tacticizat pînă în esenţă, nu te poate plictisi. Adrenalina vine aici tocmai din surpriza schemelor dezvoltate pe masa de snooker, din gîndirea tactică.
Pe de altă parte, vorbim şi de meciuri plictisitoare, cînd jucători fără imaginaţie, stau minute în şir pentru o lovitură evidentă, un singur unghi, un singur culoar. Maliţios, am putea să ne gîndim la stilul Peter Ebdon, un stil care scoate din ritm un jucător de atac.  Un stil abordat de foarte mulţi tineri, gen Mark Allen, Neil Robertson – pentru a nominaliza cîţiva dintre cei rămaşi în sferturi. Şi pentru că vorbim de ei... ai vreun pronostic pentru semifinală?

Andrei Manolescu: Neil Robertson cu Ali Carter (dacă ajung în semifinală Murphy cu Robertson, eu voi alege să mă uit la un meci de fotbal) şi Ronnie O’Sullivan cu Mark Allen. Dar nu cred că o să mai entuziasmez curînd de  victoria unuia sau altuia, aşa cum mi s-a întîmplat la finalul meciului cîştigat de Davis cu Higgins. Simt că deşi sînt încă sferturile de finală, momentele de vîrf ale acestui campionat mondial deja s-au consumat.


26 aprilie 2010

Marea dilemă a acestor zile e: lovitură de buzunar sau lovitură de siguranţă. E dilema principală a jocului de snooker al cărui campionat mondial se desfăşoară zilele acestea la Sheffield în Anglia şi e transmis pe canalele Eurosport. Un joc în care astfel de  dileme  tactice se asociază cu îndemînarea i-a stîrnit pe doi dintre jurnaliştii Dilemei vechi să discute ceea ce văd zilnic pe ecran.

Andrei Manolescu: Am asistat zilele acestea la o poveste foarte frumoasă legată de jocul de snooker. Campionul mondial în exerciţiu –  John Higgins – tocmai  a fost învins de un jucător de legendă, Steve Davis, cîştigător a şase campionate mondiale în anii ‘80. Acum, Steve Davis are 52 de ani şi după două victorii împotriva mult mai tinerilor Mark King şi John Higgins a  ajuns în sferturile de finală. E povestea bătrînului maestru care reintră în arenă pentru a le arata ceva celor tineri. Mai ştii vreun sport în care se poate întîmpla aşa ceva?

Stela Giurgeanu: Cred că ne putem raporta la îmbinarea dintre fizic şi mental care caracterizează jucătorul de snooker, dar cel mai evident este faptul că în snooker poţi reveni chiar după o lungă perioadă de absenţă, doar dacă în tine mai arde încă „focul”. Steve Davis, din declaraţiile sale, nu se mai antrenează atît de mult ca în vremurile sale de glorie, nu mai ţine pasul „fizic” cu cei din noul val. Însă ceea ce electrizează încă, ceea ce te face să recunoşti marea diferenţă între jocul său şi jocul pe care îl au astăzi „lupii tineri”, este pasiunea pură pe care o debordează la masa de snooker. Şi, vorbind de jucătorii tineri, cum îi vezi în comparaţie cu legenda Steve Davis?

Andrei Manolescu: Mă gîndesc cum a părut John Higgins. S-a învîrtit,  a transpirat şi şi-a tot scos limba, chinuindu-se  în jurul mesei, fără să aibă nici un pic de strălucire. Cam la fel a păţit şi Mark King. În schimb la Steve Davis, parcă şi greşelile şi emoţiile (pe care le-a avut în mod evident) păreau cumva de o natură superioară. Asta cred că vine şi din conştiinţa că el nu are ce pierde. Perioada lui de glorie a fost mai lungă şi mai strălucitoare decît a oricărui jucător cu care se confruntă. Dar nu e cazul chiar să-l zeificăm. Oricum, cred că aventura lui de bătrîneţe se va termina în jocul cu Neil Robertson. Avantajul lui Neil e că nu pare copleşit deloc de prestigiul adversarului. L-a bătut pe Davis  parcă şi anul trecut, cînd şi-a permis chiar să facă spectacol pe seama lui. E un jucător cu nervii foarte tari. Chiar dacă pare un delicat şi mic prinţ  cred că are cojocul gros. Dar ce zici despre noua figură Martin Gould care a avut o sesiune de extraterestru în meciul cu Neil?

Stela Giurgeanu: Mi-a rămas inima la jocul din primele sesiuni ale meciului Martin Gould – Neil Robertson. Părea, după cum însuşi oponentul său a declarat, că ceva din spiritul care îl guvernează pe Ronnie O Sullivan a intrat şi în fostul crupier. Nu ştiu cum ar putea fi interpretat scorul: Gould a pierdut meciul, dar a cîştigat fani, gurile rele spunînd chiar că ar fi furat şi dintre fanii lui O’Sullivan, fiind deja considerat „noua Rachetă”. Pentru mine, finalul meciului, cîştigat de australian, nu a reflectat valoarea reală. Gould a oferit un joc plin de pasiune, pe cînd Robertson nu a ieşit din schemele buchisite la şcoală, fiind total lipsit de imaginaţie. Urmarea meciului: Robertson îl întîlneşte în sferturi pe Davis. Fără a-l considera pe Steve Davis un zeu, mi s-ar părea o dreptate divină să se impună în faţa australianului, nu pentru revanşă, ci pentru că victoria englezului ar însemna mai mult decît un triumf personal.

Andrei Manolescu: Pînă acum neobişnuitele meciuri Higgins – Davis şi Robertson – Gould au eclipsat ceea ce ar putea fi cea mai tare partidă (tehnic vorbind) a acestui campionat şi care e încă în desfăşurare O’Sullivan – Williams. Mai e şi disputa dintre Ding Junhui şi Shaun Murphy. Vom vedea ce va fi şi vom mai comenta.