Călătorie prin trup

Radmila Popovici, Unicat, Editura Vinea, 2015

Radmila Popovici s-a specializat în ultima vreme în titluri scurte, tăioase, puternice. După Intimatum (2014), o carte care mi-a plăcut mult, poeta revine foarte repede cu un nou volum, Unicat. La o primă impresie, cea mai recentă carte a Radmilei Popovici e ceva mai aerată decît precedenta. Asta nu înseamnă decît că poeta a găsit o soluție ingenioasă de a-și contrage discursul în mai puține cuvinte. De aici, un plus de eficacitate poetică, un soi de pragmatism liric: „nouă zile și nouă / nopți lasă-mă să-ți /desenez linii noi / în palme vei prinde / cu ele fluturii albi / ai iertării” („vară de tei”).

Există în poezia Radmilei Popovici o obsesie a reducției, a aglomerării ființei în punct. Înțeleg acest lucru ca pe o încercare de conservare a esenței, în condițiile în care tot ceea ce ține de exterioritatea eului este supus unei judecăți / condamnări / blamări din partea celor din jur. Punctele sînt cele care fac legătura între universul material și cel spiritual. Ele sînt suverane, fără să atragă atenția asupra lor: „cred în puncte / punctele nu se bat / cu pumnii / în piept nu se umilesc / nu strigă nu se autodeclară / stăpîni / deși sînt / atotstăpînitoare” („și arderea”). Explorarea interiorității echivalează cu un șir de revelații succesive. Tot ceea ce poate ști eul despre sine se regăsește în torentul secret și efervescent în absența căruia nu poate să existe viața: măduva. Se simte aici și o visceralitate reținută. Mă refer la un fel de obiectivare ce elimină orice formă de exhibare, de ostentativitate: „ușile noastre / toate cu lacăte de sus / pînă jos nu se mai apără / reptilele trec prin / fisuri microscopice / se preling urcă pe noi / vor doar măduvă / proaspătă / nu ne-a rămas / nici un os neatins / nici un dinte / ochii din frunte / își fac cu ochiul” („măduvă”). Imaginea călătoriei prin propriul corp împreună cu un personaj secret și ostil mi se pare puternică și reprezentativă pentru acest gen de poezie.

Într-un alt poem se regăsește aceeași opțiune pentru imaginarul anatomic, de data aceasta văzut ca un suport pentru un fel de „mutilări” fertile din punct de vedere poetic. Dar textul despre care vorbesc nu se rezumă doar la atît. Există și un fel de candoare ce face corp comun cu o anumită stare de seninătate. „Sărutul” e echivalat cu o ghilotină a buzelor, dar aceasta nu are menirea să sperie, să înfricoșeze, ci doar să aducă trăirile înalte mai aproape de carne: „anumite cuvinte / se nasc / doar pentru / ghilotina buzelor / strîns lipite / aș vrea să / le guști sîngele / cristalizat / îngenuncherea / să-mi spună obrazul / drept iartă-mă / stîngul / te iert / atunci abia / vom stăpîni tot / cerul gurii” (sărut).

Din multe texte se poate deduce o anumită fenomenologie a durerii (ca să folosesc un termen prețios și pretențios). În postfața cărții, Octavian Soviany vorbește despre un „viciu al durerii”. Persistența în ea conduce către niște stări paroxistice asumate. Chiar și feminitatea denotă un sacrificiu de sine, o acomodare de principii morale oarecum divergente: „să privești / cu blîndețe / sabia / retezîndu-ți / sînii / să-ți venerezi / dubla decapitare / a feminității / să-ți convingi sîngele / să povestească detaliat / morților despre / împerecherea / minciunii perfecte / cu adevărul / schilod […] / să-ți aprinzi / ochii / de uscăciune / să-i lași / să ardă pînă la / revedere / să taci / ca să te / audă” („lapte praf”). Memoria tuturor ipostazelor eului, extirparea fără menajamente a propriilor slăbiciuni, eliberarea prin conștientizarea adevărurilor primejdioase, ascuțirea tuturor simțurilor, toate acestea convertite în trăire lipsită de masca gesturilor artificiale conduc spre o tensiune din ce în ce mai articulată spre sfîrșitul cărții.

După ce această tensiunea a atins paroxismul nu poate urma altceva decît explozia onomatopeică: „îmi scot din / gît colții / lunii / […] / doare / tusea rănilor / deschise / țipă venele în / flăcări / tace litera/ u / [...] / ce zîmbet / perfect are / coasta / acestei morți / răscoapte / auuuuuuuuu”. Țipătul, deși atît de comun în aparență, nu poate fi decît expresia directă, netrucată a unei ființe unice și irepetabile. Dar pentru ca să se ajungă la conștientizarea stării de unicat s-a dovedit necesară, după cum sper că s-a văzut, o călătorie dureroasă prin propriul trup.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.