Bulgări de necunoscut

3 februarie 2020   Dileme on-line

Neagu Djuvara a scris o carte intitulată chiar aşa, cu semnul întrebării: „Există istorie adevărată?” Nu ştiu ce a vrut să afle autorul, nu am citit cartea, dar pot bănui că a dorit să mediteze pe tema existenţei unui consens asupra a ceea ce s-a petrecut, un consens care să fie invariabil la ceea ce s-a întîmplat ulterior în istorie, la ceea ce au făcut participanţii supravieţuitori şi învingători care, vorba lui Churchill, au trăit suficient cît să scrie ei istoria. Cu alte cuvinte, întrebarea e dacă, de exemplu, Hitler ar rămîne în istorie un dictator, chiar dacă ar fi cîştigat cel de-al Doilea Război Mondial. Este o temă grea, interesantă şi pertinentă.

Îmi amintesc că anul trecut, la tîrgul de carte Gaudeamus, istoricul Thierry Wolton şi-a prezentat cea mai recentă lucrare şi în treacăt, şi neintenţionat, i-a răspuns lui Neagu Djuvara. Există, a spus domnul Wolton, un adevăr istoric, la care oamenii ajung mai curînd sau mai tîrziu. Există, am reţinut de la istoricul francez, o versiune stabilă a ceea ce s-a petrecut, o versiune care poate fi reconstituită, cu documente, nepărtinire şi discernămînt, chiar dacă a existat intenţia ocultării. Ştia el probabil ce vrea să spună, după anii şi zecile de ani pe care i-a petrecut încercînd să afle dedesubturile actelor maeştrilor disimulării, care au fost (şi sînt) comuniştii. Răspunsul lui Thierry Wolton e optimist şi încurajator. Istoria nu e condamnată să rămînă ceva abulic şi abscons, la cheremul învingătorilor politici. E o variantă cu ştaif a truismului că „adevărul va ieşi mereu la iveală” sau că „minciuna are picioare scurte”.

De fapt, întrebarea lui Djuvara, întoarsă altfel, ar putea fi reformulată după cum urmează: cît de mult rezistă propaganda? Dacă rezistă la nesfîrşit, atunci nu vom afla niciodată adevărul. Şi atunci, ce valoare mai are adevărul, dacă nu îl aflăm?! Dacă propaganda este însă perisabilă, se înmoaie, slăbeşte, se fisurează şi plesneşte, ca orice lucru omenesc, atunci da, avem o şansă la reconstituirea adevărului istoric. În acest caz, însăşi slăbiciunea omenească e şansa noastră la adevăr. Nu sîntem perfecţi în bine, dar nici în rău, deci nu sîntem impenetrabili în faţa adevărului.

Aici e loc de o nuanţă sau chiar două. Dacă timpul acoperă documentele şi dovezile, şi abureşte adevărul cald, abia petrecut, tot el creează şi cadrul în care adevărul se stabileşte. Timpul creează perspectiva și facilitează observarea conexiunilor. Cînd ești aproape de o epocă istorică, cînd o trăieşti chiar, cunoști amănunte, dar nu și ansamblul. Abia după ce trece o perioadă, adevărul istoric se arată în toată complexitatea lui. Sînt refăcute legăturile cauzale, influenţele, înţelegerile ascunse şi corespondenţele. Există, cred, un moment optim al reconstituirii istorice, nici prea îndepărtat de eveniment, dar nici prea aproape. Iar istoria mare, „istorică”, e de fapt o aproximare a acestor momente, uneori prinse mai bine, alteori mai prost.

În plus, ca istoric, trebuie să fii dispus să accepţi existenţa unor pete negre în fenomenala, impecabila ta explicaţie a lucrurilor. Nu totul poate fi explicat în istorie pentru că nu totul poate fi explicat în viaţă. Sînt nişte bulgări de necunoscut la care trebuie să dezvoltăm o toleranţă, altfel vom fi mereu nemulţumiţi de ansamblu. O fi mergînd psihanalistul în urmă, la mama, la tata, la adolescenţă şi copilărie, dar pînă şi el se opreşte la zigot. Să ne resemnăm, nu putem explica totul din viaţa noastră de zi cu zi, cum am putea pretinde istoriei să se explice integral?! Cred că istoricul bun mai ridică din cînd în cînd din umeri şi zice simplu: „nu ştiu”.

În sfîrşit, există şi o funcţiune pedagogică a istoriei, pentru că ne aşează pe o cale a smereniei. Mai demult, în cea mai bună redacţie de ştiri în care am lucrat, eram îndemnaţi mereu să găsim o corespondenţă, un fapt asemănător cu cel care acum părea un formidabil breaking news. Un eventual cadru care să îi dea consumatorului de ştiri o imagine de mai de sus. Culmea e că de cele mai multe ori, cu puţintică răbdare, găseam ceva asemănător în „istoria recentă”. Cred că aşa e şi cu istoria mai puţin recentă. Oricît am fi de deştepţi, iată că nu sîntem primii. Istoria se repetă. Nu pățim noi asta pentru prima oară. Nu sîntem atît de speciali pe cît sîntem înclinaţi a ne crede; nu ne preferă istoria pe noi. A mai fost așa, iar atunci oamenii au reacţionat astfel. Poate chiar mai bine decît noi acum. Acesta e un fapt. La nivel de epocă istorică, sîntem interschimbabili, setul de provocări e acelaşi. Atît că nu ne obosim, la scară largă mă refer, să recapitulăm ce a fost. Şi atunci trecem prin aceleaşi întîmplări cu aerul tragic al nedreptăţitului.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Imagine dintr-o librărie contemporană. În centru e secțiunea rezervată cărților de istorie/ Arhiva autorului.

Mai multe