Bucureştiul de altădată

14 iulie 2010   Dileme on-line

(Articol apărut în Dilema nr. 455, 16-22 nov 2001)

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Şi la toate au pus capac afişele care anunţau un spectacol de operetă cîntat de nimeni altul decît de Ion Dacian. Visul de a asista la un astfel de spectacol nu era, pentru mine, realizabil. Venisem cu treburi, însoţit şi cu banii număraţi. Dar spectacolul străzii, cu tramvaie, automobile, cu vitrinele strălucitoare şi pline de mărfuri atrăgătoare, tot acel vuiet, totul mă uluia şi priveam năuc în toate părţile, neputîndu-mi reveni. De la Gara de Nord, spre zece dimineaţa, nimerisem în acest furnicar care mă uluia efectiv. Persoana care mă însoţise mă privea uimită şi mie aproape că-mi pierise graiul. Am realizat, instantaneu, că micul Paris e o realitate de netăgăduit şi că mie mi-a fost hărăzit să-l contemplu aievea. Depăşise tot ceea ce credeam despre un mare oraş, o mare capitală şi, de aceea, nu-mi mai reveneam din uimire. Amintirea aceea de atunci, a primului contact cu Bucureştiul tentacular, dădea la o parte tot ce citisem (ah, povestioarele sămănătoriste şi, mai ales, romanul lui Cezar Petrescu Bucureşti, oraşul prăbuşirilor!), în locul imaginilor de nenorociri inventate scriptic rămînea realitatea unui oraş fascinant. Am mai fost de cîteva ori în Bucureşti. Dar acea primă impresie, aproape halucinantă, n-am retrăit-o niciodată. Apoi, în 1951, mi-a fost dat să ajung student la Bucureşti. Eu, prudent (îmi rămăsese ceva în cuget din lecturile din Cezar Petrescu şi alţii asemenea), alesesem Clujul. Dar cînd, după examenul de admitere, am venit la facultate, am aflat cu stupoare că, de fapt, Facultatea de Filozofie din Cluj se desfiinţase şi că studenţii se mutau la Bucureşti. Vestea m-a uimit. După verificări de dosar, am izbutit să trec, atunci, de această strungă periculoasă: după ce, o lună de zile cît au durat verificările, am tot citit la Biblioteca Universitară, într-o zi au fost afişate listele cu cei apţi să meargă în Capitală.

Şi într-o seară, bucuros că trăsesem clapa celor din Comisie (mi s-a mai întîmplat asta, apoi, de cîteva ori), am plecat spre Bucureşti. Căminul nostru studenţesc era undeva pe cheiul Dîmboviţei, pe strada Brutus, instalat într-un fost hotel deocheat de la care rămăsese pe post portarul care, cînd ceream cheia camerei, îmi descria cu delicii fosta "chiriaşă". Cantina era relativ aproape şi, mai ales, victorie!, în imediata apropiere, perete în perete cu cantina era Opera de Stat (clădirea s-a dărîmat şi, în locu-i, se cască azi etajele unui bloc lăsat de izbelişte). Serile, aproape toate, mi le petreceam acolo şi devenisem un efectiv maestru în a intra pe ascuns la spectacole. Dimineaţa, după ce luam masa la cantină, o luam, încet, pe cheiul Dîmboviţei, spre facultatea care era, ca şi astăzi, în clădirea Facultăţii de Drept. Ieşeam pe bulevard prin stradela în care funcţionează Teatrul Bulandra (atunci îi spunea Municipal) şi, lipa-lipa, ajungeam la facultate, nu înainte de a lăsa, pe stînga, vestita cofetărie Teichman, pe care, fireşte, n-aveam bani s-o vizitez nici la dus, nici la întors. Dar venind la mai vechea amintire despre fascinantul Bucureşti, totul se tasase bine şi, acum, mă plimbam pe străzi (pe unele le învăţasem bine) ca un privitor oarecare, cuminte şi plictisit al Bucureştiului în care trăiam (vorba vine: mai mult stăteam prin biblioteci). Regretam, adesea, că nu puteam retrăi fascinanta impresie a imaginii Bucureştiului de la prima vizită de pe la 16 ani. Dar aşa trec toate! Şi chiar mă bucuram de plecările în vacanţă la mine, la Botoşani, pentru a abandona o vreme Bucureştiul.

Într-o vară (era în vremea Festivalului Tineretului din întreaga lume: 1953), împreună cu cîţiva colegi, am fost admis să lucrez, temporar, la Agerpres de pe strada Const. Mille (directorul instituţiei era profesor la secţia de Ziaristică a Facultăţii de Filozofie, regretatul Vasile Dumitrescu, om realmente de treabă). Aveam cămin şi cantină la dispoziţie şi Bucureştiul se schimbase efectiv în freamătul de tineri din toată lumea care transformaseră centrul Capitalei în carnaval, mai ales noaptea. Dar, am aflat, serviciul de Cadre ceruse despre mine date la Botoşani, pentru a mă verifica. După cîteva săptămîni, am fost chemat la Cadre şi un personaj cu aere de om binevoitor mi-a spus că dosarul meu e atît de încărcat (tata, negustor, tocmai atunci fusese trimis, pe cale administrativă, adică fără judecată, pe un an, la şantierul Bicaz), încît nu mai pot rămîne nici o zi redactor acolo şi că singurul serviciu pe care mi-l poate face este să nu comunice informaţiile la Cadrele Universităţii - şi l-a făcut. Şi eu care trecusem cu bine examenul la Agerpres cu o lucrare scrisă despre Civilizaţia Coca-Colei, deşi nu ştiam ce e acea băutură din care, e inutil s-o spun, nu gustasem. Dar citisem, de curînd, un volum de pamflete al lui Zaslavski şi am scos-o bine la capăt, încît examinatorii (dintre care îmi amintesc pe un domn Sergiu Verona) propuseseră să mă angajeze imediat; fireşte, înainte de sosirea informaţiilor despre dosar. Dar eu refuzasem pentru că voiam să-mi dedic tot timpul studiilor, cursurilor şi lecturii. Aşa că am fost nevoit să părăsesc Bucureştiul în carnaval (dar înfometat aspru) şi să mă întorc la Botoşani unde mi-am găsit repede serviciu pentru a aduna banii în vederea procurării hainelor pe cartela pe puncte (cine mai ştie azi de cartela pe puncte, fără de care nu puteai, atunci, cumpăra nici o ţesătură de îmbrăcăminte!).

Apoi, cînd mi-am început, în 1954, stagiul de studiu la Biblioteca Academiei (care avea să dureze vreo cincizeci de ani), îmi plăcea să citesc cărţi despre istoria Bucureştilor. Una dintre acestea era la vedere şi liberă la consultare în ceea ce se numea Biblioteca uzuală. Era Istoria Bucureştiului de Ionescu-Gion. Ştiam că fusese criticată pentru inexactităţi şi chiar plagiat. Dar era scrisă frumos, avea multă ilustraţie, pe o hîrtie de lux şi, de obicei, luni de zile, pînă îmi soseau cărţile sau periodicele comandate, luam din raft cartea corpolentă a lui Ionescu-Gion şi o citeam cu delicii. Acolo am aflat eu, prima oară, relatări despre vechiul Bucureşti şi despre procesul transformării oraşului dintr-unul oriental slav în micul Paris (cei din ţările balcanice şi dimprejur, unii veniţi aici la studii, aşa îl numeau, cuceriţi de farmecul indicibil al oraşului). Apoi mi-am îmbogăţit lecturile despre vechiul Bucureşti şi istoria sa. Am citit, în 1967, Istoria Bucureştiului de Const. C. Giurescu, lucrare doctă, foarte informată, dar aridă (mărturisesc că o preferam pe cea a lui Ionescu-Gion).

Am citit, apoi, cărţile lui Papazoglu, Const. C. Bacalbaşa, Vătămanu, G. Potra şi altele. Nu mă săturam să aflu momente ale evoluţiei oraşului. Desigur, trecerea dintr-un oraş plin de grădini, de vii (sus, pe strada - fostă? - 13 septembrie şi pe dealul Filaretului) şi străzi fără concepţie edilitară a început-o vestitul primar Pache Protopopescu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. El, injuriatul de personajele lui Caragiale, a tăiat calea spre marile bulevarde, desfiinţînd străzi patriarhale, dărîmînd multe clădiri. Pe acolo, mai sus de Piaţa Rosetti, pe partea dreaptă a străzii, venind dinspre Universitate, a dărîmat mănăstirea Caimata, locul fiind şi azi semnalat de o piatră pe care scrie tot ceea ce azi trecătorul trebuie să ştie, dacă îl interesează. Tot pe atunci s-au ridicat cele două clădiri din capul Căii Victoriei (dinspre cheiul Dîmboviţei), fosta Poştă Centrală şi C.E.C.-ul. A fost, pentru asta, şi în proces, devizul fiind - obiceiul pămîntului! - descoperit umflat de tantiemele comisioanelor. Spre sfîrşitul veacului al XIX-lea sau începutul celui următor s-a înălţat clădirea Bibliotecii Centrale Universitare (trecută recent printr-un crunt, devastator dezastru), pe vremuri numită Fundaţia Principelui Carol, cu o sală de conferinţe, la parter, de mare vogă între războaie. Atunci, în interbelic, de fapt, s-a modernizat esenţial Bucureştiul cu marile şi impunătoarele clădiri de pe cele două mari bulevarde, oraşul căpătînd aspectul unuia efectiv occidental. Calea Victoriei rămăsese îngustă între Piaţa Palatului şi întretăierea cu Calea Griviţei. Dar şi aici s-au construit clădiri monumentale. De pildă, Biblioteca Academiei a fost inaugurată în 1936 de ministrul Alex. Lapedatu, dar rămînîndu-se spre sfîrşit cu banii isprăviţi, s-a apelat la marele negustor Orghidan care a donat sumele necesare mobilierului, cu acele incomode mese şi scaune în sălile de lectură.Dar îmi aduc aminte, din multele mele lecturi, despre Bucureştiul de odinioară. Papazoglu şi alţii povestesc că pe locul unde se află azi Ateneul era un fel de pădurice compactă, fără străzi şi case. Pădurea a fost tăiată şi, treptat, totul a căpătat înfăţişarea de astăzi.

Tot Papazoglu povesteşte că pe locul unde se află azi Grădina Icoanei era o baltă cu smîrcuri de unde sacagiii oraşului scoteau apă, alimentînd cartierul. Tîrziu a căpătat contur înfăţişarea de astăzi. Se ştie că pe locul unde, acum, se află Casa Armatei şi larga ei piaţă a fost mănăstirea Sărindar. Dărîmată pentru modernizarea zonei (şi au fost, pentru asta, multe proteste ale împricinaţilor), azi o stradă care duce spre Brezoianu îi poartă numele. Şi cum întîmplarea a făcut ca pe acea stradă să se afle, de pe la 1900, redacţia şi tipografia ziarului Adevărul (şi editura cu acelaşi nume), mai jos fiind palatul Universul, ziarele cu cel mai mare tiraj, încrîncenări (şi, în interbelic, efective bătălii între năimiţi) se duceau între partizanii celor două gazete concurente. Adevărul şi Dimineaţa, cu tot trecutul lor, erau organisme democrate şi Universul, la care se adăuga Curentul erau gazete de dreapta şi extrema dreaptă. Bătăliile (nu de presă, ci împotriva ei) dintre aderenţii acelor factori de opinie mergeau pînă acolo încît se incendiau, la chioşcuri, ziarele democrate. Acestui efectiv război i-a pus capăt, la sfîrşitul lui decembrie 1937, guvernul Goga-Cuza decretînd suspendarea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa (la care a adăugat Lupta lui Emil Fagure). A fost, aceasta, o lovitură fatală administrată democraţiei româneşti. Dar cîte nu s-ar putea povesti despre Bucureştiul de altădată (e titlul cărţii lui Const. C. Bacalbaşa)!

Mai multe