Bookfest în diagonală
Despre un tîrg de carte nu poți povesti decît secvențial. În diagonală, dacă e Bookfest, sau în diametru, dacă e Gaudeamus, care se ține de obicei în pavilionul semisferic, nu în halele paralelipipedice de alături.
De această dată e vorba de Bookfest-ul încheiat duminică. Încă de dinainte am făcut o prospecție și o listă de preferințe. Mă gîndesc, de pildă, la primul volum al jurnalului lui Ion Rațiu. O carte scrisă dintr-o perspectivă mai puțin întîlnită. Ne-am apropiat în ultimii ani prea mult parcă de copaci și privim de aproape istoria României din anii războiului și din primii ani ai comunismului. Dar dacă istoria cu lupa are meritele ei, și cea de perspectivă, cum e jurnalul lui Rațiu, ajută la întregirea înțelegerii.
De altfel, istoria recentă mi s-a părut un laitmotiv al tîrgului. Puzderie de cărți despre România secolului 20, la foarte multe edituri. Pentru că la un tîrg de carte nu dai piept doar cu noutățile absolute, ci și cu noutăţile vechi, să spun așa, noutățile pentru tine, aparițiile pe care le-ai scăpat la vremea lor și cu care te întîlnești abia acum, cînd sînt etalate laolaltă pe mese sau rafturi. O editură are zeci de cărți de istorie a Bucureștiului. Alta publică in extenso despre ilegaliștii comuniști, securitate, Dej sau Ceaușescu. Au apărut în românește și „conversațiile cu Molotov”, un personaj-cheie în comunizarea României; dacă e numai de amintit felul în care a negociat acordul de armistițiu în septembrie 1944, faza pe cantonarea aici a trupelor sovietice. Sînt lansate cărți despre deportările în Siberia sau amintiri din copilăria petrecută în comunism. De dincolo se aude prezentarea unei cărți despre Corneliu Zelea Codreanu, iar mai încolo dai de un volum despre încercările de asasinare a lui Hitler. Socotelile cu secolul trecut par în plină perioadă de reglare. Ceea ce ar fi și un semn că începem să ne permitem, că nu mai trăim sub imperativul cotidianului, ca în primii ani de după 1990.
Bine, nu toată lumea e în faza aceasta. Una dintre imponderabilele tîrgului este întîlnirea cu cunoscuții, care îți poate lua mai mult timp decît răsfoitul cărților. Dar face și asta parte din farmecul lui. La o astfel de întîlnire browniană, un istoric care are la activ cărți foarte serioase de istorie recentă mi-a spus că s-a lăsat de scris în acest domeniu. „Nu se mai cere.” Mi-a explicat că publicul nu mai citește pe zona lui de expertiză, că vîrful de interes a trecut. „Și la istorici e ca la voi, în presă, unde jurnalismul quality e depășit.” Și atunci ce să fie cu mulțimea de cărți de istorie recentă? Care, apropo, sînt în marea lor majoritate teze de doctorat (bine, exagerez puțin, dar e un sîmbure de adevăr și aici)? Avem de-a face cu o imagine remanentă? Om mai vedea și la tîrgurile viitoare.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: adevarul.ro