Bonzo – o viaţa de cîine

A scrie despre moartea unui cîine o să vi se pară, desigur, superficial. Pe lîngă marile probleme ale umanităţii nici nu contează. Însă dispariţia acelui cîine care se întîmpla să-ţi aparţină  (cu toţii avem nevoie de apartenenţe, în diferite moduri) şi al cărui nume îl pronunţai de cel puţin 3 ori pe zi şi îţi era le fel de familiar ca cel al străzii unde locuieşti, al parolei de la e-mail, al omului pe care îl iubeşti, îţi poate reaminti cît de fragilă este mica lume pe care încerci să ţi-o confecţionezi şi cum, brusc, prezenţele pot deveni absenţe.   

Bonzo nu este un nume de elefant. Este numele unui pechinez, însă nu din aceia enervanţi cu botul turtit, ci unul care era mai degrabă catalogat, pe stradă, drept Spaniel de Tibet, o rasă superioară, mai puţin arogantă, însă înrudită cu ornamentele vii „de budoar” ale împăraţilor Chinei.  Şi-a petrecut aproape întreaga viaţă – adică 13 ani şi 3 luni pe Calea Moşilor, iar drumurile lui zilnice se prelungeau la început pînă spre părculeţul din faţa restaurantului Burebista, apoi se rezumau la un tur meschin de bloc. Bonzo se bucura cînd mergea afară, aşa cum ne bucuram noi cînd mergem în vacanţă, fiecare petec de iarbă, copac, baltă reprezentînd pentru el ceea ce pentru noi reprezintă muntele sau marea. Însă Bonzo a fost un cîine care a călătorit la răstimpuri mai departe de trecerea de pietoni spre Mega Image pe care se încadra regulamentar, în lesă. A fost la marea cea adevărata unde nu i-au plăcut nisipul şi căldura, a fost la înmormîntarea lui tata-mare, cu trenul – pentru că n-am avut cui să-l lăsăm, iar în ultima parte a vieţii, ca orice pensionar cu stare, s-a mutat „în provincie”, la Cîmpina. Bonzo nu cerşea la masă, îi plăceau bobiţele lui de cîine, pentru că şi-a dat seama că viaţa poate deveni la un moment dat sintetică şi că nu s-ar fi putut împotrivi mersului lucrurilor. Lui Bonzo nu-i plăcea să rămînă singur, aşa că la un moment dat a avut şansa să primească drept parteneră o căţeluşă găsită pe stradă căreia nu a încetat să-i facă galant avasuri pînă în ultimele clipe, deşi era castrată. Totuşi, au împărţit împreună acelaşi blid şi acelaşi culcuş, aşteptîndu-şi rîndul la mîncare şi înghesuindu-se unul într-altul atunci cînd le era frig.

Cînd l-am luat pe Bonzo, în acel moment oarecum critic din viaţa mamei mele (şi din viaţa oricărui om) în care avea senzaţia că afecţiunea soţului ei şi a copilului care a crescut nu mai erau aceleaşi, aveam 19 ani. Acum am aproape 32. Probabil că n-aş scrie acest text, dacă n-aş fi asistat la momentul în care „obiectul” unei afecţiuni mărunte şi cotidiene – dar care are o aceeaşi importanţa ca strada pe care stai, ca e-mail-ul pe care îl deschizi în fiecare zi  pentru a primi veşti şi ca replicile pe care le dai omului cu care convieţuieşti, pentru că toate astea te definesc pe tine – a părăsit mica noastră lume dimprejur pe care singuri ne-o confecţionăm cu sîrguinţă. Stupoarea provocată de faptul că ceva viu la care ţii şi care te identifică se transformă în nimic şi înţepeneşte, chiar dacă acea făptură era un biet cîine bolnav de inimă pe nume Bonzo, care a trăit, de altfel, o viaţă bună de cîine – „Aveţi măcar nişte pui?”, întreabă Vasilica, de la Cîmpina, te trimite la locul tău, cel al neputinţei. Am simţit că odată cu Bonzo am îngropat într-un fel 13 ani şi 3 luni din viaţa mea.