Boicotul regimului de la Kiev

Trebuie oare boicotate meciurile Euro 2012, campionatul de fotbal care va avea loc în Ucraina (care co-organizează evenimentul împreună cu Polonia), atîta timp cît regimul de la Kiev o ţine închisă pe opozanta Iulia Timoşenko? O duzină de oameni politici de vîrf, printre care preşedintele german, Joachim Gauck, şi preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au decis deja: ei nu vor merge în Ucraina.

Fără a se pronunţa asupra vinovăţiei fostei muze a Revoluţiei Portocalii din 2004, condamnată în octombrie la şapte ani de închisoare pentru abuz de putere, partizanii boicotului doresc astfel să protesteze împotriva proastelor tratamente pe care aceasta le-ar fi suferit în închisoare şi a represiunii opoziţiei din ţară.

Cazul Iulia Timoşenko este emblematic pentru deriva autoritară a regimului lui Viktor Ianukovici şi pentru deteriorarea relaţiilor cu UE: de la alegerea lui, în 2010, liderul Partidului Regiunilor n-a făcut decît să-şi strîngă încleştarea fidelilor săi – rusofoni din Estul ţării – asupra statului şi să pună frîie opoziţiei. Şi să jongleze cu cele două importante vecine, Rusia şi UE.

Prima, de care este cultural apropiat, doreşte să păstreze Ucraina în zona ei de influenţă să facă din ea un fel de Belarus din Sud, la termenii ei. Cu a doua, un acord de asociere aşteaptă să fie semnat şi un altul de uniune vamală – un fel de "aderare light" la UE – este pe drum. Şi aici, este vorba de a readuce Ucraina în mediul său istoric şi cultural – vestul ţării a făcut parte (cu Polonia, Lituania şi Belarusul de astăzi) din Republica celor Două Naţiuni între al XVI-lea şi al XVIII-lea secol – în virtutea atracţiei "soft power"-ului pe care Uniunea este presupusă a o exercita asupra vecinătăţii sale.

Oponenţii boicotului se tem că acesta riscă să împingă Kiev-ul în braţele Moscovei. Ispita există şi acum, dar ar fi contrară intereselor economice ale Ucrainei şi ar submina independenţa cucerită cu mîndrie. Dar majoritatea ucrainenilor îşi văd viitorul în UE, mai devreme sau mai tîrziu, şi aceasta nu trebuie să le trădeze aşteptările.

Iată de ce un boicot din partea politicienilor – şi nu al echipelor – este oportun. Va fi cu atît mai eficace dacă este conjugat cu măsuri de presiune economică (aplicarea legilor anti-spălare capitalelor ucrainene  depuse în UE) şi vamală (ne-acordarea de vize pentru tenoriicare au comis abuzuri uşurarea regimului de vize pentru studenţi, cercetători, oameni de afaceri şi turişti), precum şi cu un efort de pedagogie pentru a explica ucrainenilor motivele. În sfîrşit, cu ocazia alegerilor legislative din octombrie, UE şi OSCE ar trebui să inunde ţara cu observatori, pentru a se asigura că acestea sunt cît mai ireproşabile cu putinţă.

11 mai 2012

Gian Paolo Accardo este un jurnalist italo-olandez născut la Bruxelles în 1969. A lucrat ca redactor la Internazionale şi Courrier international şi a fost corespondent pentru agenţia de presă italiană Apcom. Este redactor şef adjunct al presseurop.eu.