Blestemul pămîntului

Meciul România-Franţa a avut, pe lîngă punctele puse în joc, miza unui exerciţiu de imagine.

Spectacolul începuse frumos; şi comentatorii de pe M6 erau sincer impresionaţi de felul în care le fusese intonat imnul, pe un stadion magnifique. Întreaga lume avea să afle cum la Bucureşti s-a dat în folosinţă o arenă ultramodernă, cum numai în Occidentul putrefact poţi să vezi. Mîndria naţională, gîdilată, a acceptat de data asta campania electorală făcută cu stadionul. E o realizare ce poate asigura, de bună seamă, încă un mandat. Mai lipsea ca primarele să vină la centrul terenului, ţinînd mingea pe picior, şi s-o expedieze viguros undeva în tribună, în braţele unui fericit cîştigător.

În loc ca stadionul să fie locul în care se joacă fotbal, partida a fost un fel de pretext, o ocazie de a ne prezenta National Arena. Şi ne-am prezentat-o. Imagine am vrut, imagine am avut... 90% din comentariile pe care le-am citit pe site-urile româneşti au fost despre strofa din imnul României „interpretată” original de Marcel Pavel şi despre starea jenantă a gazonului pe care s-a disputat meciul. Marele show audio-video şi-a ratat, aşadar, exact axele pe care fusese conceput. Intonarea imnului naţional, moment simbolic intens, ratare. Disputarea unui meci oficial cu Franţa, pe un stadion care să-ţi ia ochii, dar cu un gazon transformat într-un cîmp de cartofi, ratare.

Cînd cei din sistem o să investească timp, energie şi bani în creşterea tinerilor jucători şi cînd o să existe preocuparea ca în fiecare oraş important să avem măcar un stadion decent, nu va mai fi nevoie de exerciţii de imagine pe care să le ratăm deodată cu calificarea.

Dar pînă atunci, ne putem consola cu... specificul naţional. Am citit cu mirare un comentariu al unui tînăr jurnalist pe care-l apreciez mult, Florin Negruţiu de la Gîndul. Textul lui fiind scris la cald, mi se pare cu atît mai relevant pentru clişeele mereu la îndemînă. Scrie Negruţiu: „Îmi amintesc de dunele de la meciul România-Danemarca de pe Lia Manoliu. Era în 2003 şi nici prin cap nu-mi trecea că într-o zi vom avea un stadion ultramodern care să rivalizeze cu orice arenă europeană şi care să resuscite sentimentul pierdut al mîndriei naţionale. Stadionul s-a făcut opt ani mai tîrziu, dar la fel ca orice lucru din acest loc părăsit şi neisprăvit. Să dai peste 230 de milioane de euro pentru un stadion cu cupolă şi să sară pămîntul în halul ăla la meciul inaugural – asta spune multe despre noi, despre refuzul lucrului temeinic, despre fuşereală şi incapacitatea de a duce un lucru pînă la capăt.”.

Textul se intitulează Brazdă, varză, buză umflată: un Scorilo nul, fiindcă autorul s-a străduit să găsească, la repezeală, cît mai multe elemente de substrat geto-dac. Blestemul pămîntului nostru este vechi şi îl putem găsi în Monastirea Argeşului şi-n alte secvenţe mitologice. Tot ce se face se face de mîntuială. Iar ce se face mai bine a doua zi se surpă. Aşa e la noi. Ca la noi, la nimeni. Gazonul impracticabil, din minutul 15, de pe National Arena ne reaminteşte tuturor condiţia sub care stăm acoperiţi (la propriu şi la figurat), ca sub o cupolă.

E destul de uşor să gîndeşti şi să scrii aşa. Distribui evenimentele la care asişti într-o schemă de înţelegere rapidă şi de interpretare comodă. Dacă Bănel Nicoliţă aleargă aiurea de la începutul şi pînă la sfîrşitul meciului, e pentru că noi nu am avut arhetipul celui alergînd cu o logică de la Marathon. Dacă portarul Tătăruşanu trage de timp la 0-0, este pentru că noi întotdeauna ne-am apărat pămînturile. De atacat, n-am prea atacat. În fine, dacă iarba de pe National Arena se rupe sub crampoanele jucătorilor, poate fi aici un blestem al pămîntului convertit într-un blestem al gazonului; dar poate fi şi o strategie veche de „destabilizare” a peisajului. În grila lui Florin Negruţiu şi a altor comentatori, mult mai puţin inteligenţi decît el, ne-am fi putut aştepta ca spectatorii de pe stadion să arunce cu pietroaie în capul atacanţilor francezi, pentru a-i întoarce din incursiunile spre poarta noastră.

În realitate, în prozaica realitate, firma care trebuia să se ocupe de gazonul stadionului nu şi-a făcut treaba. Nu e pentru prima dată cînd, sub ochii îngroziţi ai (tele)spectatorilor, Naţionala noastră a jucat pe un teren „propriu” sub orice critică. Şi dacă la meciul România-Danemarca din 2003 aceeaşi firmă a compromis un eveniment fotbalistic la fel de important, nu trebuie să recurgi la mituri pentru a veni cu o explicaţie. Dacă eşti jurnalist interesat de subiect, poţi să faci o campanie susţinută pentru ca respectiva firmă să nu mai primească ever un contract; mai mult, să plătească daune de imagine contractorului.

Şi atunci, explicaţia va duce către soluţie, una la îndemînă: contractarea unei firme cu experienţă în domeniu.

Dar, în ipoteza că gazonul ar fi fost perfect, noi am fi jucat ofensiv, iar francezii ne-ar fi spulberat, la ce mit naţional ar fi apelat Florin Negruţiu în comentariul său live?

Foto: adevarul.ro