Biserica şi Steaua

Nu m-aş angaja pe post de Stagirit în solda lui Alexandru Macedon-Becali, nici dacă mi-ar propune de zece ori suma pe care i-a oferit-o lui Dan Pavel. Ca să dai meditaţii, trebuie totuşi să ai o minimă afinitate cu elevul. Cum mă bucur de o fire mai curînd serenă, îl tolerez fără probleme pe compatriotul meu, Becali, ca pe o pată de culoare violentă în tabloul pestriţ al societăţii româneşti. Ce-i drept, omul n-are carte, dar are parte - în conformitate cu noua paradigmă a unei Românii care a deprins arta democratică de a-şi rade elitele. E certamente pitoresc. Are "echipă", are palat la şosea, apare necontenit pe sticlă, unde ne repetă, obsesiv, un singur mesaj: că e sortit să conducă ţara, ca un arhanghel al transhumanţei, ca un conducător binecuvîntat, care vorbeşte prost şi sincer, dă cu pumnul, înjură viguros duşmanul şi bate mătănii. Îi este de acum clar, orişicui, că "patronul Stelei" foloseşte fotbalul ca pîrghie de PR politic. Oricît va fi fost bietul om de criticat prin presă, am început să ne obişnuim, fatalist, cu ideea că el îşi va săpa o nişă în viitorul Parlament. Circulă supoziţia că aventura publică a lui Becali ar fi telecomandată, cu intenţia de a limita marja extremismului neocomunist de primă generaţie. Presupun totuşi că diferenţa dintre un Becali-întors-cu-cheiţa şi unul perfect autonom e nesemnificativă. Şi constat, pe de altă parte, că BOR - printr-o parte mai sensibilă a ierarhiei sale - a început să-l cultive asiduu şi să prindă pe cheptu-i de Războinic Galactic tot ce are dînsa mai de preţ în materie de onoruri, decoraţii, ordine & medalii.
Ce semnal ne transmite astfel Biserica strămoşească? În primul rînd acela că, deşi a fost mereu de partea guvernelor în funcţie, acum - că tot a început deconspirarea trecutului securistic - e dornică să-şi stabilească alianţe preventive cu anumite forţe politice "pravoslavnice". În faţa acestei opţiuni empatice, nu ne rămîne decît să admitem că Becali e creştinul prin excelenţă, modelul oricărui tînăr european, omul care îmbină pilduitor smerenia cu jertfelnicia, curajul misionar cu dragostea de glie, delăsarea celor lumeşti cu implicarea comunitară şi cercetarea celor sfinte cu virtutea demofiliei. Dar mai e ceva: dacă tot nu are nevoie de intelectuali creştini - aşa cum a demonstrat în 16 ani, de cînd ignoră eforturile apologetice ale unor oameni de talia unui Sorin Dumitrescu -, secţiunea becaliană a Sinodului vrea să ne demonstreze că nu există cale mai scurtă către inima sa decît aderenţa necritică, primitivă şi sentimentală la actuala situaţie din BOR, oricît de prestigioase ar fi vocile ce susţin, dimpotrivă, că ograda Bisericii trebuie plivită de buruiana delaţiunii, vindecată de simonie şi de mediocritate spirituală.
Eu îl cunosc de mult pe ÎPS Laurenţiu Streza, noul eparhiot din Sibiu şi mandatar al ortodoxiei în versiune de mahala. E un om cumsecade, fost preot de mir şi tată a multor copii, pe care îi ţine şi azi sub aripa sa ocrotitoare, cu însărcinări pe la Mitropolie. M-am bucurat, de pildă, să-l văd slujind, frăţeşte, alături de mitropolitul Bartolomeu al Clujului, pe care nu-l prea îndrăgea. Are deci şi laturi bune. Pe de altă parte, pot înţelege cît este de greu să nu te pierzi (cu firea) atunci cînd te aşezi pe scaunul lui Şaguna şi Bălan. Să-l fi copleşit însă această emoţie succesorală pînă la eclipsa discernămîntului? Nu afirm, Doamne fereşte, că ar fi fost normal ca Becali, proaspăt beneficiar de victorie sportivă, să nu fi fost primit în audienţă, ori să nu fi fost poftit în catedrală. Dar de aici pînă la a-i acorda suprema distincţie bisericească din Transilvania era de parcurs o cale pe care laureatul nu a punctat-o nici cu diplome, nici cu fapte creştineşti - altele decît acelea, impur populiste, din faţa camerelor de televiziune. În calitate de creştin, cred că Becali crede. Are felul său animist de a frecventa divinitatea, gîndind că ea l-a distribuit - dincolo de păcatele zilnice - în rolul acesta de mesia suburban. De vreme ce Biserica strămoşească i-a pus medalia la rever, Becali trebuia, fireşte, să o primească. A făcut-o cu atît mai mult cu cît înţelege acum că o anumită parte a Bisericii e pregătită să-i sprijine cariera politică tot atît de eficient ca şi galeria echipei pe care şi-a cumpărat-o. Biserica şi Steaua... E doar o chestiune de tarif.

Aparut in Dilema veche, nr.0, 29 Noi 1999