„Binili învingi!”

25 noiembrie 2019 Dileme on-line

Prin cercurile literare mai circulă probabil „condiţia Eftimiu”, de care eu am aflat în liceu. Scriitorul ar fi afirmat, la un moment dat, că „sînt modest, dar să se ştie”. Din această serie face parte şi varianta „nu-mi place să mă citez, dar am spus eu că... ”, aici completîndu-se fraza cu citatul cu pricina.

Aşa am să fac şi eu acum, trimiţînd - cu link - către articolul în care am prezis că Iohannis va scoate în faţa lui Dăncilă cît a scos Iliescu în faţa lui Vadim, în 2000. Nu e cine ştie ce dovadă de intuiţie politică sau de penetrantă observaţie; rezultatul chiar era previzibil, în pofida argumentelor celor ce voiau să blureze percepţia cu orice preţ.

Întîmplarea face însă să fiu pus să zăbovesc pe explicaţiile care s-au adus acestui rezultat şi pe efectele lui posibile. Eu am spus în articolul indicat (şi într-altul precedent, tot în Dilema) că e vorba de un reflux temporar al stîngii. Şi că dacă rezultatul de acum, coroborat cu cel de la europarlamentare, nu sînt urmate de acţiuni realiste de reformă politică şi administrativă, mareea nu va ţine mereu cu dreapta. Dar văd că, de fapt, presa a produs o pletoră de explicaţii. A fost invocată de pildă alegerea celui mai mic rău, după modelul menţionat mai sus, Iliescu - Vadim. Mie mi se pare greşit, nu e vorba de răul cel mai mic, electoratul este destul de egal împărţit între cei ce văd binele acolo unde ceilalţi văd răul, ceea ce nu se întîmpla în 2000. Alţii au spus că PSD a manevrat greşit în chestiunea diasporei; dovadă că Dăncilă nici nu s-a gîndit să se ducă în diaspora. Iarăşi un argument slab. Diaspora a fost şi este cel mai expus segment electoral la propaganda de dreapta, şi din acest motiv vizita lui Dăncilă ar fi avut efecte nule pentru succesul campaniei ei în această zonă. Am întîlnit de asemenea şi explicaţia propagandei de stînga, în toată splendoarea ei, venită din partea unui comentator politic pe care electoratul de dreapta îl venera în timpul lui Adrian Năstase. Potrivit acesteia, campania la care am asistat a fost orchestrată cu grijă de factorii de răspundere din cadrul Comisiei Europene (?!) aşa încît partidul care s-a opus cel mai puternic colonizării europene să fie defăimat şi să piardă alegerile. Cred că este una dintre cele mai năstruşnice explicaţii pe care le-am citit azi despre cauzele succesului lui Iohannis. Care, apropo, a fost creditat şi că ar avea puteri electorale speciale, devenind un fel de „Nimicitor de pesedişti”, dovadă că la Sibiu contracandidaţii săi din PSD nu scoteau nici măcar cît Dăncilă, ci abia de luau un 4 sau un 7 la sută.

La efecte, presa e ceva mai unitară. Mulţi au subliniat că acum, că are şi preşedinţia, şi guvernul, dreapta are responsabilităţi uriaşe, pe măsura aşteptărilor alegătorilor. Mai puţini au fost însă aceia care au observat, pe bună dreptate, fragilitatea coaliţiei în parlament. „Noaptea cuţitelor lungi”, „mazilirea lui Dăncilă”, „revolta baronilor”, toate sînt piste false şi stereotipe după înfrîngerea PSD. Prevăd mai degrabă nişte eşecuri răsunătoare ale guvernului (şi de acum implicit ale preşedintelui) în parlament, unde PSD controlează cu pricepere negocierile politice şi, la concret, cîteva comisii cheie. Şi nu m-ar mira deloc ca tocmai aceste planuri de sabotaj să fie în prim-planul agendei şedinţelor pesediste.

Aşa că mai sînt vreo două etape pînă cînd bucurosul electorat de dreapta în frunte cu diaspora să se apuce de desfăcut şampanii cu îndreptăţire. Una a fost menţionată şi de preşedinte, şi anume cîştigarea alegerilor parlamentare, singura care îi va putea da stabilitate actualului guvern. Cealaltă este şi mai dificilă, cu şi mai multe semne de întrebare. Este cu adevărat dreapta în stare să facă reconstrucţia de care tot vorbeşte? Nu mă refer la „reparaţiile de după dezastrul PSD” - asta ar reduce-o la o guvernare de avarie şi de tranziţie, pînă la următoarea guvernare PSD - ci de reformele cu adevărat pozitive, care să însemne promovarea meritocraţiei în administraţia publică, inclusiv la nivelul propriilor partide? Pe baza experienţelor de pînă acum, eu rămîn sceptic în această privinţă, dincolo de euforia momentului în care, ca în reclamă, „binili învingi”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.