Biblioteca Naţională - instituţia şi clădirea
La sfîrşit de februarie, Asociaţia Bibliotecarilor din Biblioteca Naţională a României a protestat împotriva aplicării unei Hotărîri de Guvern din noiembrie 2013, în urma căreia instituţia ar urma să piardă o parte semnificativă a spaţiului de pe bulevardul Unirii. Ceea ce pierde Biblioteca Naţională cîştigă Ministerul Culturii, care astfel ar prelua în administrare integral Corpul Aulă pînă la etajul cinci, dar şi demisolul, parterul şi mezaninul clădirii. Ca adesea, povestea spusă pînă la capăt arată mai puţin ca o bătălie pe viaţă şi pe moarte între bine şi rău, şi mai degrabă ca o suită de ocazii şi resurse disponibile, de care cei care îşi văd interesul profită, şi pe care cei care ar avea simbolic dreptatea de partea lor le pierd.
Din Hotărîrea de Guvern Nr. 862 din 6 noiembrie 2013[1] se înţelege că obiectivul propriu-zis al deciziei nu este a lua ceva de la Biblioteca Naţională, ci, de a „înscrie construcţia în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Culturii”. Pînă în acest moment construcţia de pe bulevardul Unirii avea statutul de obiectiv de investiţii iar această înscriere este o formalitate necesară odată lucrările încheiate. O formalitate de care Ministerul însă a profitat pentru a se trece pe sine administrator al construcţiei, în prelungirea practic a calităţii sale de administrator al obiectivului de investiţii, pe vremea cînd construcţia era în lucru. Printr-o Hotărîre de Guvern din 2006,[2] Ministerul Culturii şi Cultelor era numit “unic titular pentru obiectivul de investiţii "Biblioteca Naţională", cu precizarea că „beneficiarul obiectivului de investiţii «Biblioteca Naţională», aflat în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor, este Biblioteca Naţională a României.”
Cu alte cuvinte, prin Hotărîrea de Guvern din 2013, Ministerul nu ia de fapt Bibliotecii Naţionale dreptul de administrare, pentru că acesta nu i-a aparţinut niciodată oficial. Ministerul însă profită de un vid de statut al administrării formale a construcţiei finalizate pentru a o trece pe numele său iar Biblioteca Naţională a fost pusă în situaţia de a primi din partea Ministerului în administrare o parte a clădirii. Desigur, Biblioteca, ca beneficiar al investiţiei, consideră că tot spaţiul ar fi trebuit să îi revină, fapt ce a rezultat clar şi din felul în care, în cadrul conferinţei de presă de vineri 28 februarie, s-a pus problema atunci cînd s-a spus că instituţia a acceptat să găzduiască Ministerul Culturii şi o serie de instituţii subordonate în Corpul Aulă, unde îşi au sediul din 2012.
De fapt, marea nedreptate nu este că Ministerul îşi însuşeşte o parte din construcţie, ci că se propune drept administrator al unei construcţii care nu a fost realizată pentru Minister, ci pentru Bibiliotecă.
Acest lucru este spus negru pe alb în Hotărîrea de Guvern din 2006 indicată mai sus şi este precizat şi în Acordul Cadru de împrumut din 4 mai 2007 între România şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei pentru, printre altele, finalizarea construcţiei Bibliotecii Naţionale. Celor care ar crede că poate este firesc ca clădirile în care îşi desfăşoară activitatea instituţii subordonate Ministerului Culturii (cum este Biblioteca Naţională) să fie în administrarea ministerului, li se poate da replica că aceasta nu este o regulă, ci mai degrabă o excepţie. Pe scurt, Ministerul a speculat o situaţie şi şi-a trecut în administrare construcţia.
Ce a făcut conducerea Bibliotecii Naţionale?
Pe firul evenimentelor, se poate observa că proiectul de hotărîre de guvern a fost pus în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Culturii pe 24 iulie 2013 şi a fost publicat în Monitorul Oficial pe 11 noiembrie 2013. A fost iniţiat de ministrul Daniel Barbu, care l-a şi semnat alături de primul-ministru, de ministrul finanţelor publice şi de ministrul delegat pentru buget. Din iulie pînă în noiembrie nu s-a auzit nimic despre acest proiect de hotărîre de guvern. Mai mult, cei de la Biblioteca Naţională spun că nu au ştiut nimic despre această intenţie, nu au fost fost informaţi şi, din păcate, nici nimeni nu le-a atras atenţia. Din iulie pînă în noiembrie se puteau face multe: se puteau trimite opinii, se putea face modificări, se putea cere dezbatere publică pe baza Legii transparenţei decizionale 52/2003. Atunci era practic momentul cînd presa trebuia să vuiască cu sens iar bibliotecarii să trimită petiţii şi să organizeze dezbateri. Apoi a venit noiembrie 2013, s-a aflat despre Hotărîrea de Guvern şi au început să se activeze cei cu putere de decizie, prin memorii la noul ministru al culturii din acea vreme, Gigel-Sorinel Ştirbu, prin discuţii la Parlament.
Toate în zadar, după cum se ştie, pînă la momentul în care sîntem acum, martie 2014, cînd în sfîrşit, ajungînd cuţitul la os, Asociaţia Bibliotecarilor din Biblioteca Naţională a României a protestat public, s-a ieşit în presă, s-a spus lucrurilor pe nume, s-a organizat o dezbatere. De ce acum? În primul rînd, situaţia începe să fie dramatică, Ministerul Culturii presează pentru semnarea procesului verbal de predare-primire, directoarea Bibliotecii Naţionale doamna Elena Tîrziman refuză să o facă iar instituţia este ameninţată cu darea în judecată de către minister, lacăte încep să apară pe uşile interioare iar postul de director al instituţiei este scos la concurs (interimatul a durat 4 ani). Paradoxal, la cîteva zile distanţă de momentul cînd se semna hotărîrea de guvern în noiembrie 2013, o altă hotărîre de guvern era pusă în dezbatere publică de Ministerul Culturii: cea cu privire la statutul de utilitate publica al Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România.
Dincolo de oportunismul Ministerului Culturii de a-şi trece o construcţie în administrare, a mai fost pus la înaintare un argument managerial-financiar pentru această decizie. Spune Bogdan Trîmbaciu, directorul Unităţii de Management a Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, citat în interviul acordat VICE (http://www.vice.com/ro/read/ministerul-culturii-vrea-sa-faca-din-biblioteca-nationala-doar-un-depozit-de-carte), că spaţiile pe care ministerul urmează să le administreze de acum înainte sînt preluate de la Bibliotecă pentru că această instituţie nu le administra bine din punct de vedere financiar, “ca să întoarcă banii încasaţi către clădire, una foarte scump de întreţinut”. Cu alte cuvinte Ministerul vrea spaţiile pentru a le închiria.
Pe hîrtie, însă, acesta nu poate fi motivul pentru preluarea în administrare a spaţiilor, atîta timp cît nu există o aşteptare formal-valabilă în acest sens din partea unor spaţii de interes public. Este o posibilitate, dar nu a fost pînă acum o obligaţie pentru Biblioteca Naţională, deci nici nu poate fi pedepsită instituţia că nu şi-a dat silinţa în acest sens. Ar putea să o facă, avînd din 2012 posibilitatea să aibă venituri proprii, dar aceasta este o decizie managerială. Dacă Ministerul şi specialiştii săi considerau că Biblioteca nu se descurcă bine în administrarea spaţiilor, abordarea corectă ar fi fost să îi transmită acest lucru doamnei director în cadrul evaluării sale anuale şi să traseze ulterior nişte aşteptări în acest sens viitorului manager cultural.
Desigur, noi, de pe margine, putem mai mult să observăm desfăşurarea evenimentelor dintre cele două instituţii în forma lor publică. Jocurile de culise ne sînt în mare parte necunoscute, cum necunoscute ne sînt şi mizele reale ale hotărîrii luate şi comunicărilor care au avut loc. Raportul de putere între cei doi aparent adversari este însă clar, ministerul fiind nu doar ordonatul de credit al Bibliotecii Naţionale, dar şi cel care organizează concursul pentru postul de director al instituţiei.
Ceea ce se putea face din zona societăţii civile şi a presei cred că de fapt s-a consumat prin absenţă în perioada iulie-noiembrie 2013, cînd hotărîrea de guvern era în dezbatere publică. Legalitatea hotărîrii rîmîne de reevaluat – se pare că sînt unele probleme cu precizările legate de notele de cadastru din actul legislativ –, rămîn deci întrebările legate de comunicarea interinstituţională şi de capacitatea de a folosi legea transparenţei decizionale în favoarea actului public cultural. Situaţia creată arată că această lege 52/2003 ar merita să fie cunoscută şi de instituţiile publice de cultură, şi folosită cu încredere şi curaj. Societatea civilă priveşte cu atenţie şi cel puţin în numele organizaţiei pe care o conduc pot să spun fără rezerve că vom sta alături de orice instituţie publică de cultură care va avea curajul să se ridice împotriva unui proiect legislativ făcut împotriva culturii.
[1] HOTĂRÎRE Nr. 862 din 6 noiembrie 2013 privind înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, modificarea datelor de identificare şi darea în administrarea Ministerului Culturii şi a Bibliotecii Naţionale a României a unui imobil aflat în domeniul public al statului
[2] HOTĂRÎRE Nr. 960 din 26 iulie 2006 pentru stabilirea unor măsuri referitoare la obiectivul de investiţii "Biblioteca Naţională"