Benedikt Jahnel, o călătorie cu Trabantul printre aştri
Născut în Franţa, dar crescut în Bavaria, dedulcit spre jazz de către profesorul său, un notoriu dirijor român din Craiova, matematicianul berlinez Benedikt Jahnel (n.1980) este acum unul dintre cele mai rafinaţi pianişti ai noului val european, cu o creativitate şi naturaleţe uimitoare, cu un har componistic greu de egalat şi cu o multitudine de faţete artistice, desăvîrşit şlefuite şi tot atîtea la socoteală precum numărul trupelor în care activează simultan. Faceţi cunoştinţă cu Bene Jahnel în aceste rînduri şi fiţi în Cluj, în 21 februarie, sau în Bucureşti, în 22, pentru a asculta cel mai elegant, cerebral şi totodată sentimental jazz algebric, imprimat sub egida elitistei casei de discuri ECM Records.
De la bun început aţi studiat pianul, doar pianul, sau aţi încercat şi alte instrumente? Părinţii au vrut să fiţi muzician profesionist sau urmăreau doar să va ofere o educaţie decentă? Vorbiţi-ne despre profesorii dumneavoastră.
Pianul. Am început studiul pianului clasic la o şcoală locală de muzică, un lucru deloc ieşit din comun. Nu cîntam la alte instrumente, exceptînd flautul, cînd eram mic. Tot atunci mergeam şi la cor, alături de ceilalţi copii. Îmi plăcea foarte mult să cînt alături de alţii, aşa că am continuat. În mod firesc, am devenit membru al big-band-ului şcolii, care era condus de profesorul român
. Părinţii mei mi-au oferit posibilitatea de a lua lecţii de muzică şi m-au sprijinit întotdeauna, fără să îşi închipuie că aş putea deveni muzician profesionist – ceea ce poate că i-ar fi şi înspăimîntat! Nici unul dintre ei nu a cîntat vreodată la vreun instrument.
Îi sînt foarte recunoscător lui Horia-Dinu. E un om extrem de energic şi de entuziast, care a muncit enorm nu doar cu mine, dar şi cu un surprinzător de mare număr de elevi care, mai tîrziu, au devenit muzicieni profesionişti de jazz. El ne-a creat ocazia să cîntăm în faţa unui public nu doar în liceul nostru, dar şi în multe locuri din Germania şi chiar, de mai multe ori, în România! Ne-a lăsat libertatea de a ne dezvolta un stil propriu şi solide relaţii de prietenie între membrii orchestrei.
Aşadar Horia-Dinu v-a ghidat spre viitoarea dvs orbită. Concret, cum s-a petrecut tranziţia de la elevul de la şcoală de muzică la statutul dvs actual şi în ce fel diferă traiectoria clasică de cea a jazz-ului ?
Cîntînd în big-band-ul de jazz, am întîlnit mulţi muzicieni formidabili, de exemplu pe Andi Haberl, un toboşar de excepţie. Ne plăceau și muzica, şi spiritul acesteia, ne simţeam excelent cîntînd împreună, încet-încet am demarat proiecte proprii şi am sfîrşit prin a deveni muzicieni profesionişti de jazz. Cumva m-a ajutat şi faptul că am copilărit în aria rurală a Munchen-ului, oarecum izolaţi de restul lumii. Eram extrem de naivi, că să zic aşa, am început prin a forma o mică trupă în care unii dintre noi – printre care şi eu – compuneam propriile noastre piese. Am iniţiat o serie de concerte tip jam session, unde nu numai că au venit și muzicieni foarte buni din vecinătate, dar acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Teresa.
Fireşte, educaţia clasică este foarte importantă, însă improvizaţia alături de alţii conduce interacţiunea spre un cu totul alt nivel. Aşa poţi cu adevărat să îţi construieşti un stil propriu şi să ajungi să te poţi exprima complex. Din punct de vedere profesional, existenţa de artist de muzică clasică presupune o competiţie acerbă. Toată lumea cîntă aceeaşi muzică, diferenţele sînt mici şi totul se derulează la cele mai ridicate standarde. Aşa că este preferabil, pentru mine, cel puţin, să cînt propria mea muzică sau muzică originală, contemporană, compusă de altcineva, căreia să îi fiu, de cele mai multe ori, primul interpret. Nu am nici un regret legat de alegerea făcută.
Mulţi tineri artişti europeni merg la New York, petrec cîţiva ani acolo, li se pare o experienţă formidabilă şi nu se mai întorc – dar n-a fost și cazul dvs. Povestiţi-ne de ce.
Desigur, scena new-yorkeză de jazz este extraordinară şi mai toţi greii jazzului au fost şi sînt influenţaţi de ea sau chiar provin de acolo. În acelaşi timp, însă, este practic imposibil să îţi cîştigi existența ca muzician de jazz la NY. Eu am studiat acolo, dar nici o clipă nu m-am gîndit să rămîn. Să vă dau un exemplu: colaborez serios cu
, un canadian care locuieşte în Brooklyn. Îl invit adesea în Europa pentru a cînta împreună, în condiţii net superioare celor de acolo. Eu merg din cînd în cînd la New York, să respir aerul, dar pentru activitatea mea, pentru compoziţiile mele, nu este esenţial să locuiesc acolo. Apropo: să ştiţi că şi Berlinul este un loc fantastic pentru muzică! Puteţi asculta în cluburile sale faimoase, în A-Trane sau în B-Flat, muzicieni celebri din lumea-ntreagă.
Sînteţi simultan membru în mai multe trupe de jazz (şi unele nu chiar jazz) din Germania. De asemenea concertaţi şi sub numle dvs. Este ceea ce aţi visat să faceţi? Cum este să fii şi lider, dar şi membru în felurite ansambluri ale scenei actuale din Europa?
Îmi plac ambele ipostaze, şi cea de lider, şi cea de sideman. Ca lider consider că mă exprim total din punct de vedere muzical, compoziţiile mele sînt croite perfect pentru cei alături de care concertez. Îmi place să dezvolt un concept muzical nou, pe care, cu ajutorul partenerilor mei de scenă, să îl aduc acolo unde intenţionez. Pe de altă parte, vorbim de o grămadă de muncă şi de responsabilitate: să faci aranjamentele pentru un turneu, plus toată hîrțogăraia… de toate astea nu trebuie să te îngrijeşti cînd eşti doar sideman. Asta e partea mişto cînd nu eşti tu liderul trupei, că poţi să te concentrezi doar pe interpretare, fără nici o altă grijă, ceea ce e nemaipomenit.
Cît priveşte trupele mele, evident, pe primul plan e Benedikt Jahnel Trio. O muzică intens ritmată, aparent neşlefuită, dar pe alocuri foarte lirică. Noi ne propunem să explorăm orizonturile unui trio clasic pian/bas/baterie, altele decît formatul arhiuzitat grup-solo-grup. Compoziţiile joacă aici un rol cheie, iar uneori înserez elemente de clasică. Am structurat standard acest trio pentru că aşa se obţine echilibrul perfect între instrumente, ţinînd cont de registrul acestora, de rolul şi energia lor. Într-un trio de pian fiecare dintre cele trei instrumente le ajută pe celelalte două. Ca pianist mi se pare foarte avantajos să faci această alegere, dar, desigur, fiecare o poate face în felul sau, aşa cum mulţi mari muzicieni ne-au demonstrat. În trio-ul meu rolul compoziţiei este egal cu cel al improvizaţiei, urmărind să construim o anumită atmosfera. Caut ca muzica mea să sune simplu şi adesea liric, asta însă prin felul interpretării, nu al unei reţete copilăreşti. Oarecum opus – dau o mare atenţie fiecărui detaliu şi arhitecturii melodice.
Apoi, vorbim de Cyminology. Acesta este un cvartet format în jurul unei iranience, Cymin Samawatie, în care se combină muzică alături de versuri în farsi, totul structurat cu o ritmicitate complexă, plus improvizaţie. Fireşte, pentru că nu aparţinem nici unei categorii muzicale, este dificil uneori să îi convingi pe oameni să ne invite să cîntăm, însă odată ce am făcut-o, publicul este fascinat. Nu place chiar oricui, însă este
, ceea ce contează.
Evoluez, de asemenea, în cîteva trupe în mod regulat, cu vechi prieteni. Cred cu tărie că acest gen de relaţie, în care cînţi alături de aceiași oameni timp îndelungat, este unul dintre felurile mele de a fi creativ.
Şi, bineînţeles, să fii pentru prima oară cu muzicieni noi este la fel de incitant!
Prima imprimare a acestui trio a fost editată de Material Records, casa de discuri vieneză a lui Wolfgang Muthspiel. L-aţi cunoscut, aţi semnat acest contract, iar mai apoi, după cîţiva ani, cînd v-aţi „transferat” la ECM Records (label-ul care a produs al doilea album al trioului dvs), Wolfgang v-a urmat, devenind el însuşi un artist ECM. Cum a fost?
Făcuserăm nişte concerte cu una dintre trupele în care activez, Max.bab, invitat fiind şi Wolfgang – şi aşa ne-am cunoscut. Căutam un producător pentru primul meu album ca lider, iar muzica lui Wolfgang îmi plăcea şi îmi plăceau şi albumele pe care le editase deja. Aşa că nu ne-a fost greu să batem palma. După o vreme, am fost abordat de Manfred Eicher, boss-ul de la ECM, care mi-a propus să imprim la ei, ceea ce, pentru mine, era o chestie grozavă; normal că l-am căutat urgent pe Wolfgang că să îi solicit acceptul, întrucît aveam cu el un contract-cadru pentru albumele mele viitoare. El mi-a urat succes şi mi-a dat permisiunea, întrucît realiza că a imprima la ECM era ca un fel de înnobilare a unui muzician. Ne-am reîntîlnit la Viena după nişte ani şi mi-a spus că şi el urmă să fie făcut cavaler, căci semnase, la rîndul sau, cu ECM.
Muzician. Pianist. Compozitor. Cu toate astea dvs mai aveți o a două meserie. Sau ar fi cazul să o numim prima, Herr Doktor în matematici ? Cum se combină, în inima dvs, matematica şi muzica şi ce anume se reflectă în opera dvs? Găzduiţi un conflict sau o armonie?
Îmi iubesc ambele meserii şi m-aş simţi pustiit dacă ar trebui să renunţ la vreuna dintre ele. Vorbim, deci, de o armonie. Matematica mă face să dispun de multă gîndire abstractă, pe care o inserez în muzica mea, în compoziţiile mele, fapt ce le deosebeşte de ale altora.
Conflictul, singurul care există, este cel legat de timp. Ambele profesiuni sînt şi cronofage, şi energofage. Să te ocupi şi de muzică, şi de matematică în egală măsură poate fi, din cînd în cînd, o adevărată provocare.
Toţi muritorii au idoli. Ai dvs care sînt ?
Scurt: sînt un mega-fan al lui Keith Jarrett. Totodată, recent plecatul dintre noi John Taylor înseamnă mult pentru mine. Iar în ceea ce priveşte compoziţia, mă simt influenţat de minimalismul lui Steve Reich. Şi prietenii mei muzicieni, cei cu care cînt şi a căror muzică o exersez zi de zi, sînt pe listă.
Cum percepeţi acest prim nano-turneu românesc al trioului BJT ?
Fiecare om din sală înseamnă pentru noi enorm. Ca muzician, satisfacţia provine din capacitatea de a cînta în fiecare seară cît mai bine cu putinţă, indiferent de numărul celor din public sau de condiţiile specifice – e o chestie ce ţine de pasiune, iar atunci cînd din rîndurile ascultătorilor se întoarce un val de atenţie şi de energie, atunci putem să ne atingem nivelul maxim de performanţă artistică.
Veţi interpreta şi balada dvs atît de sugestiv intitulată pentru urechile multora dintre noi – „Trabant”? Nici nu eraţi născut, dacă e să ne gîndim la emblematicul turism…
Sincer să fiu, în limba germană
înseamnă acelaşi lucru ca
în limba rusă. Satelit. Un corp ceresc, aşa cum Luna îi e Pămîntului. Eu cu imaginea asta în minte am compus piesa…